"Vocea copilăriei", influencer pe TikTok
Interviu cu actorul Sebastian Lupu, vocea "din desene" cu care a crescut generația Z.
Pentru o parte a generației noastre (generația Z), vocea actorului Sebastian Lupu reprezintă "vocea copilăriei". Noi, cei născuți după anul 2000, am crescut "alături de" mai multe personaje din desene animate dublate de el; de exemplu, Doc Croc, Miau și tatăl lui Dexter.
Din acest motiv, am fost surprinși când ne-a spus că n-a vrut să fie recunoscut pentru această latură a personalității sale. Și că, mai mult decât atât, atunci când și-a început "cariera" pe TikTok, a blocat cuvinte și expresii care aveau legătură cu dublajul de televiziune.
Sebastian Lupu are 49 de ani, trăiește la Oradea și e activ pe TikTok din 2022. A strâns deja peste 800.000 de urmăritori și speră să atingă milionul.
Într-un amplu interviu pentru "Intro", el își povestește evoluția profesională, cum a ajuns de la ideea de preoție la actorie, cum a trecut peste o grea încercare medicală, dar și cum își gestionează faima câștigată în social media.
(Material realizat pentru revista "Intro" de Sebastian Ciocîrlan și Rami Cristescu, studenți ai Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din UBB Cluj-Napoca.)
Intro: Când erați mic, doreați să vă faceți preot. Care era sursa de inspirație?
Sebastian Lupu: Nu a existat sursă de inspirație. Bunicul meu a fost preot, străbunicul meu a fost preot și o grămadă dintre strămoșii mei și dintre rude sunt din zona asta. Eu am crescut cu slujbele în cameră. Bunicul meu avea 70 și ceva de ani, era pensionar și își făcea slujbe în fiecare dimineață. Și am crescut într-o zonă care atunci era mai de neînțeles pentru mine – pentru că eram foarte mic, aveam 7 ani când el a murit.
După care am înțeles mai multe mergând la țară. Am fost foarte atras – și acum sunt atras de zona asta religioasă –, însă la un moment dat a trebuit să fac o alegere și am ales actoria. Am zis că pot fi mult mai bun actor decât preot.
- Cum a apărut atracția pentru actorie?
S.L.: Actoria a început foarte simplu, în clasa a 9-a. M-am dus la liceu și bibliotecara liceului avea un cenaclu. Fratele meu fusese acolo și ea mi-a zis – "Nu se poate să nu vii și tu în cenaclul ăsta", așa că am mers. Și în foarte scurt timp, după 3-4 luni, am ajuns șeful cenaclului. Apoi am făcut Școala populară de arte, la actorie, clasa Dorel Vișan. După care totul a venit treptat.
- Dacă tot ne povesteați despre copilărie: cum a arătat copilăria dumneavoastră?
S.L.: Nu știu dacă să zic. Am făcut recent un clip super-viral, în care spuneam ce se întâmpla pe vremea mea. Fără să acuz pe nimeni și fără să spun că "voi nu sunteți așa!". Am spus care este generația 45+ și toată lumea a crezut că e o acuză. Nu a fost nicio acuză – pur și simplu am spus cum era la noi.
Ziceam ce făceam noi, cum ne bucuram când ne trimiteau după cretă, când ne scoteau la tablă să vorbim despre ce am înțeles, cum mergeam cu troleibuzul prin Cluj, unde am făcut școala. Foarte multă lume a înțeles că am ceva cu tinerii: nu am absolut nimic cu ei. Eu ador tinerii. Însă am spus cum făceam noi.
Copilăria mea a fost foarte frumoasă. A fost cu indieni și cowboy. Mergeam pe Observator, în Cluj, urcam până sus pe scările din exterior și ne țineam să nu cădem. Nu căderea era problema, ci faptul că ne facem de rușine în fața celorlalți, deși să cazi de la o distanță de 20 de metri e nasol. Dar nu cred că a fost diferită copilăria mea de cea a celorlalte generații. Poate instrumentele pe care le-am folosit.
- Ce anume vă aduce cel mai mult aminte de copilărie?
S.L.: Zâmbetul, bucuria, respectul. Uite, hai să îți dau un exemplu. În gașca noastră eram vreo 20 de copii, de la 4-5 blocuri. Dacă unul înjura, ăla nu mai avea ce căuta în gașcă; dacă unul mințea, nu mai avea ce căuta. Eram altfel, puneam altă importanță asupra comportamentului. Pe atunci nu exista cuvântul cool, iar cuvântul șmecher era urât de noi, adică nu aveai voie să fii șmecher. Cine era șmecher ieșea din gașcă.
Și pe copilul meu Andrei îl certam când încerca să fie șmecher. Îi ziceam – "Șmecherii nu au ce căuta în familia asta". Am rămas cu asta: urăsc șmecherii din copilărie.
- Cât de mult a contat școala în drumul pe care l-ați urmat?
S.L.: Eram o comunitate, eram prieteni în școală. Încercam și noi să păcălim profesorii și să nu stăm la oră. Dar respectam această datorie de a învăța, știam că asta trebuie să facem.
Profesorii nu săreau aiurea la tine. Doar dacă făceam tâmpenii, și normal că făceam, dar ce mă rugam eu era să nu afle părinții. Pentru că atunci eram certat și acasă, și la școală. Nu exista atunci campania asta împotriva profesorilor, lucru care mi se pare înfiorător pentru educația din România. E ca și cum i-ai spune unui doctor că nu te-a operat bine și că tu știi mai bine.
- Ce mentori ați avut?
S.L.: Pe primul loc se află tatăl meu, care este eroul copilăriei mele și modelul pe care l-am urmat. După care, cu timpul, au apărut foarte multe persoane. A fost profesorul de rusă din clasa a 4-a. A mai fost doamna bibliotecară de care v-am spus.
Apoi Dorel Vișan, Bucur Stan, actor și el. După care, la București, a fost maestrul Eusebiu Ștefănescu, un profesor din facultate.
- Ce v-au oferit cel mai mult acești oameni?
S.L.: Nu mi-am făcut insigne cu asta. Dar am avut marea plăcere de a sta o noapte întreagă cu Octavian Paler, când am fost student. Mi se pare un noroc senzațional. Eu nu țin minte vorbele lui, dar țin minte atmosfera. Știu clar că m-am schimbat în momentul acela. Știu clar că s-a întâmplat ceva, dar nu pot să vă explic exact ce a zis. Ne-am întâlnit într-un local și am avut onoarea să povestesc cu el.
Țin minte de la Eusebiu Ștefănescu o chestie extraordinară. Spunea așa: "Sebi, când se întâmplă ceva, pornește cu gândul că poate greșeala e în tine. Iar după ce ai rezolvat problema asta și ți-ai dat seama că nu în tine e greșeala, doar după aceea extinde-ți cercetările în exterior". Ăsta e un sfat senzațional! Să nu pornești tot timpul că celălalt e de vină, poate tu ești de vină.
După care a apărut domnul Ion Moinea, aici, în Oradea. După aceea copiii mei, de la care am învățat foarte multe. Soția mea, de la care am învățat foarte multe. Important e să nu treci prin viața asta ca gâsca prin apă, și să înveți ceva. Este o vorbă foarte frumoasă care spune că, și dacă mâine mor, azi tot aș putea învăța ceva.
- Cum a reacționat familia când a aflat că vreți să deveniți actor?
S.L.: Nicio problemă nu au avut. Asta nu a fost o surpriză pentru mine: nici nu m-am gândit că o să mă influențeze. Bineînțeles că nici eu nu le-am sugerat copiilor mei ce să facă. Am discutat cu ei, i-am sfătuit, dar nu le-am spus – "Tu te faci doctor!" sau "Tu te faci actor!". Și asta nu o să fac niciodată.
În videoul de mai jos aveți o sinteză a interviului cu Sebastian Lupu:
- Cum a arătat momentul în care ați luat primul rol de dublaj?
S.L.: A fost o chestie foarte interesantă. Noi am venit în teatru la Oradea, am stat un an, doi, trei. Prin anii 2000 a venit un coleg și ne-a spus că ungurii făceau foarte multe dublaje, iar noi ne uitam cu jind la ei. Bineînțeles, mai făceam și noi dublaje, dar la filme deocheate. Cam o dată la șase luni mai cerea cineva să faci dublaj la un film. După care s-a zis că o să înceapă să se dubleze desene animate.
Ne-am dus la înregistrări și nu m-am simțit în viața mea mai incompetent ca prima dată când am intrat acolo, în studio. Mi-am pus căștile și m-am pus să mă uit la un ecran. Vedeam că e un text scris cu galben, pe care trebuia să îl spun eu. Nu reușeam să fac intrarea, nu reușeam să termin, nu se potrivea.
La dublaj trebuie să se potrivească exact ceea ce scoți pe gură cu ceea ce se întâmplă. Ca să vă faceți o idee, ce fac acum în 10 minute atunci făceam în două ore și jumătate. Când am ieșit de acolo, am spus că nu o să pot face asta niciodată. Dar aveam nevoie, era o sursă de venit în plus.
Mulți se întreabă cum ar putea și ei să facă asta. În primul rând, trebuie să faci o facultate de teatru. Pentru a face chirurgie, trebuie să faci medicină, ca să știi ce tai. Nu e ca și cum ți-ai luat un bisturiu și începi să tai. Așa e și cu dublajul.
Dublajul nici măcar nu e atât de important, cât e transformarea pe care o ai ca actor – trebuie să te pui în pielea acelui personaj. Nici vocea nu e atât de importantă. Desigur, e un mare avantaj când ai șapte voci, ca mine, dar mi le-am descoperit la dublaj, nu știam că le am înainte.
- Ce anume vi se pare atrăgător la dublarea vocilor?
S.L.: Totul e atrăgător, e ca o joacă. E ca o altă lume, uluitoare și minunată. Bineînțeles că nu m-am gândit eu vreodată că o să ajung "vocea copilăriei". V-am spus: când m-am dus acolo prima dată, am crezut că nu o să fac niciodată treaba asta.
Uite, sunt foarte mulți prieteni, Florin Piersic jr., Florin Zamfirescu, colegi de la școală, care, în timp, îmi spuneau: "Băi, numai pe tine te aud la televizor!" Desigur, eu mă gândeam că ei le spun copiilor când se uită la desene: "Uite, ăsta e Sebastian Lupu, a fost coleg cu mine". Nu mi s-a părut nimic ciudat să îmi zică toate cunoștințele că mă aud la televizor toată ziua.
Ei, odată cu rețelele sociale a apărut o problemă: a început să mă recunoască lumea după mult timp. La social media e mult de muncă – trebuie să ai încăpățânare. Dar asta e meseria mea de actor, trebuie să mă văd. Nu pot să fiu actor fără să fiu văzut, altfel ar semăna cu onania. Stai și nu te vede nimeni, dar tu ești mare actor. Nu există să faci meseria asta pentru tine.
Revenind: după vreo 3-4 luni, lumea a început să mă recunoască din desene animate, chestie la care nici nu mă gândisem. Mai aveam o problemă: eu nu voiam să fiu recunoscut pentru asta. Voiam să fiu cunoscut pentru ceea ce fac.
Am avut cuvinte blocate: "desene, vocea copilăriei, dublat". Cuvintele astea nu puteau să apară în comentarii. Unii blochează p**a, p**da, f**i pe mă-ta, eu puneam acolo "desene animate, Doc Croc". După un timp, am zis într-un tiktok – "Da, eu sunt!" (n.r. - vocea copilăriei). Atât am zis: 7 milioane de vizualizări pe loc.
- Cum arată o zi la studio?
S.L.: Acum mergem câte o jumătate de oră sau o oră, două. Nici televiziunile nu mai cumpără desene animate, le bagă pe alea mai vechi, ca să cheltuie cât mai puțin. A fost o perioadă în care au apărut Cartoon Network și Jim Jam. Atunci, o zi la studio însemna 20 de ore.
Cum arată o zi la studio? Intru în studio și îmi pun căștile. Mă uit pe ecran, văd personajul pe care trebuie să-l fac. Dacă îl cunosc, fac vocea pe loc. Dacă nu, stau și ascult o dată, după care îi fac vocea și încep să lucrez. Nu e nimic special, e foarte tehnic totul, nu are nicio legătură cu desenul în sine. Adică nu e tot mirajul pe care vi-l imaginați: aici, doar se plantează vocea peste.
Toată minunea o fac creatorii desenului animat. Ăia au făcut totul, noi am încercat doar să fim cât mai apropiați, să iubim personajele și să le dublăm.
- Cum ați rezistat în perioada în care stăteați 20 de ore la studio?
S.L.: Cum reziști la orice muncă. Stai, te chinui... Gândiți-vă că, dacă acum stau o oră, atunci făceam într-o zi munca a 20 de zile. Practic, eram plătit de 20 de ori mai bine, deci exista o motivație pentru treaba asta.
Nu te mai gândești că ești obosit, ai un deadline care funcționează. S-au făcut șase încăperi și se lucra 24 din 24. Fiecare avea trei operatori care se schimbau la opt ore. S-a dublat numărul de operatori. Erau noi și trebuiau învățați. Noi, ca actori, trebuia să îi învățăm ce să facă. Bineînțeles că fiecare avea un supervizor, dar munca cu actorul tot noi trebuia să le-o predăm.
- Care este personajul preferat, dintre cele pe care le-ați dublat?
S.L.: Când ai mai mulți copii, e greu să spui care e preferatul. Nu poți să spui pe care îl iubești mai mult. Așa e și cu desenele, deși este normal să fie desene care să îți placă mai mult.
Dar sunt astea în care am fost protagonist: Logic, Doc Croc din "Simsala Grimm" sau povestitorul din "Povești din criptă", Cripti, Criptulică, Obelix, Doctor K, tatăl lui Dexter, dinozaurul Barnie, sunt mulți.
Bineînțeles că îmi rămâne în cap Doc Croc și "Povestiri din criptă", fiindcă acolo am dublat foarte multe episoade. La "Povestiri din Criptă", vreo 200, în "Simsala Grimm", toate episoadele, 50 câte au fost. Bineînțeles că îl am și pe Jamie Oliver, unde am dublat 40 de episoade, dar acolo nu e un personaj.
Tiktok failed to load.Enable 3rd party cookies or use another browser
- Care vă e desenul animat preferat?
S.L.: O altă caracteristică a acestei meserii de dublator este că noi nu vedem desenele. Noi ne vedem doar personajele, nici nu știm ce fac celelalte. Apoi, mai aveam teatru și familia, așa că nu aveam timp să mă și uit la desen: îți vezi doar personajul tău. Le vedeau doar copiii mei sau voi. Lucrând zilnic la desene, nu ai cum să te uiți.
M-am uitat la "Pokemon". Acolo eram Miau și la început era unul dintre cele mai importante personaje. Am câștigat castingul și m-am uitat la un episod, două, ca să văd despre ce e vorba. Aveam 20 și ceva de ani, aveam timp, acum nu mai am.
- A existat un rol la care ați întâmpinat dificultăți?
S.L.: Dificultăți, nu, nu aveai cum. Dacă ai fi întâmpinat dificultăți, ai fi fost schimbat. Nu stă nimeni după tine și nu te pune nimeni să faci un rol. La "Povestiri din criptă" aveam de făcut o voce mai specială, necesita foarte mult aer, la fel ca Obelix, care folosește foarte mult aer. Atunci ai un efort fizic, dar nu e o dificultate.
La teatru e altfel. Nu e vorba despre personaj, din punctul meu de vedere. Hai să-ți explic așa: ai văzut vreun film despre care să regreți că s-a terminat? Chiar când e cel mai frumos, să vrei să vezi ce e mai departe, și chiar atunci să se termine.
Asta este regula dramei și a filmului: ce ne interesează pe noi la un film sau la o carte? Ni se explică despre ce este vorba, începe o criză foarte puternică, criza se rezolvă și mai apoi se pune punct. Nu te mai interesează.
Noi suntem niște sadici, ne uităm la oameni cu probleme foarte mari în teatru și film și nu ne mai interesează ce se întâmplă mai departe. Ai văzut tu vreodată un film zen, în care să nu se întâmple nimic? Nu, pentru că așa ceva nu este interesant.
Ei bine, gândește-te că și din punctul de vedere al actorului este același lucru, doar că la noi este puțin mai costisitor. Intrăm în aceeași situație care le este prezentată tuturor, începe o criză foarte puternică și, în momentul în care se rezolvă și te poți liniști, că s-a rezolvat problema, atunci un cearșaf roșu se pune în fața ta.
Actorul nu are momentul de tampon pe care îl are oricine. După ce alergi 3 kilometri, ajungi la linia de sosire și ai un moment în care încerci să respiri, bei un pahar cu apă, te gândești la ce ai făcut și pui o frână la ce ai făcut.
La noi nu există frâna: bum!, ghilotina roșie, ăștia aplaudă, tu trebuie să zâmbești. Gândește-te ce efort face creierul tău să pună frâna aia bruscă. Și nu o faci o dată – o faci de mii și mii de ori.
Tocmai de asta artiștii își găsesc refugiul în altceva. Cu mine, de exemplu, nu se poate vorbi vreo jumătate de oră după spectacol. Nu e că rămân în personaj – eu nu cred în asta, dar pur și simplu pun frâna asta bruscă și am nevoie de tamponul acela de relaxare. Și o minge care cade de la 100 de metri începe să bată, și după aceea se pune liniștită de pământ.
Ce face un actor bun? O strânge de gât pe Desdemona, dar se oprește la câțiva milimetri de gât. Dar el trebuie să trăiască momentul ăla și în capul lui trebuie s-o strângă de gât pe Desdemona. Cu cât ești mai aproape de momentul în care se întâmplă tragedia, cu atât ești mai bun actor.
Ca să ajungi la treaba asta, e foarte multă muncă. Gândește-te la cel care se plimbă pe o sârmă, un echilibrist. E o mare diferență între a o face la 40 de centimetri de pământ și a o face deasupra unei prăpăstii.
Tiktok failed to load.Enable 3rd party cookies or use another browser
- Cum ați decis să vă apucați de TikTok?
S.L.: Eu am avut hateri mereu. Puneam zilnic câte 30-40 de bancuri pe Facebook, eram iubit, dar au existat și hateri. Sunt unii care nu suportă să-i vadă pe alții strălucind. La un moment dat, un banc făcut cu o poză mi-a adus multe raportări: mi-au închis contul pentru o săptămână, iar după două minute au revenit și mi-au închis contul pentru două luni. Atunci depindeam foarte mult de Facebook pentru a-mi promova teatrul privat și, practic, am rămas fără promovare.
Atunci m-am supărat și am intrat pe TikTok. Am zis – "măi, intru pe TikTok și, dacă în 4 luni nu fac 20.000 de urmăritori, mă las". Foarte mare target. Am început să fac, tot așa, 15-20 de bancuri pe zi, nu se uita nici dracu' la mine.
După vreo săptămână, apare cel mai puternic moment motivațional pentru mine: un hater, la care i-am dat block, care a zis: "Hai, tataie, lasă-ne, că în două săptămâni dispari de aici". Ei, ăla a fost foarte motivațional pentru mine.
Mă duceam la teatru, mă întâlneam cu un coleg și-mi povestea că fiică-sa de 12 ani are 8.000 de urmăritori. Cum să aibă o fetiță 8.000 și eu să nu am? Dar am tot postat și, după trei luni jumate, aveam 1500 de urmăritori. Zisesem că, dacă nu fac 20.000 în 4 luni, mă las, și așa aș fi făcut. Dar atunci s-a întâmplat o chestiune: când s-au împlinit 4 luni, am făcut câți urmăritori credeți? 198.500. Exact 200.000 aveam după 4 luni.
În orice domeniu – e o chestie necunoscută de noi –, astea 4 luni, a treia parte dintr-un an, sunt un număr magic. A treia parte sunt și cele 8 ore pe zi pe care le lucrăm. Toate realizările mele mari au explodat exact la 4 luni. Bineînțeles, după aceea trebuie să muncești în continuare, pentru că, așa cum ai câștigat urmăritorii, așa îi poți pierde.
- Cum vă adaptați conținutul în funcție de feedback?
S.L.: Încerc mereu să mă perfecționez. Nu merg mereu după urmăritori, ci încerc să-mi modelez publicul. Meseria mea de actor e să educ oamenii. N-o să merg după public: dacă lumea vrea ceva și eu consider că nu trebuie să o fac, nu mă iau după ei.
- Le citeați cărți urmăritorilor pe live: care volum v-a impresionat cel mai mult?
S.L.: "Mica istorie ilustrată a românilor", de Neagu Djuvara, care e o carte impresionantă, foarte ușor de citit și înțeles. Nu te omoară cu date, dar afli niște lucruri senzaționale. Este un must, ca și "Frații Karamazov", de Dostoievski. Dacă citești "Frații Karamazov", nu-ți mai trebuie nicio carte de dezvoltare personală.
- Ce nu știe lumea despre dublaj, deși ar trebui?
S.L.: Acolo nu imiți pe nimeni. Multă lume folosește termenul "imitație", dar eu nu pot să mă imit pe mine. Eu dublez cu vocea mea. Aș putea să mă pun să imit vocea celui ce a dublat în engleză, dar eu nu fac asta. Eu sunt pe principiul că, într-o lume de copii, alege să fii original. Oricine imită va rămâne la nivelul acela, de imitație.
- Ce nu știe lumea despre dumneavoastră, deși v-ar plăcea?
S.L.: Sunt multe lucruri pe care n-ar trebui să le știe despre mine. N-ar trebui să știe cât muncesc, pentru că treaba oamenilor este să vadă rezultatele. Am fost foarte bolnav la un moment dat, acum vreo cinci ani: am avut o operație foarte grea pe creier, la Timișoara.
Cineva a pus în ziar un articol – "Marele actor, bolnav...", și eu le-am scris că nu asta trebuie să se știe despre mine. Nu asta trebuie să promoveze ei, că eu sunt bolnav, pentru că eu o să-mi revin.
Le-am spus: "Vi se pare foarte interesant că sunt bolnav, dar nu vi s-a părut interesant c-am strâns mii de euro să facem o toaletă pentru copiii care n-au baie în școala cutare. Aia nu era important? Nu era important c-am curățat lacul din Arad?"
Nu, important le era să spună, ca niște șacali, că eu sunt bolnav. Dar nu eu sunt o știre. Dacă voiau o știre, trebuiau să scrie despre doctorul care m-a salvat. Spuneți despre el, spuneți lucruri frumoase. Suntem ca niște șacali – căutăm numai moarte.
- Cum ați trecut peste momentele acestea grele?
S.L.: A fost o durere foarte mare, nu există așa durere. Este ca și cum cineva ți-ar prinde creierul și ți l-ar scoate pe ochi. Cazi de durere, singurul tău gând este inconștient – să respiri. Nu poți spune nici "au" de durere. Stăteam chircit și aveam o durere cu care deja mă împrietenisem, era o durere înfiorătoare. Nici măcar nu-mi puneam problema că mă doare; problema mea era doar să respir.
M-am trezit, m-am dus la Timișoara, au descoperit ce am și m-au operat. A doua zi, m-am ridicat în picioare și în patru zile m-am întors în Oradea. Te sperii, te gândești, nu știi dacă mai scapi, dar uite că cineva n-a vrut. Voi nu aflați de mine dacă...
A trecut, a venit pandemia și, cu o săptămână înainte să se termine, m-am apucat de TikTok. Tu-ți dai seama ce era dacă mă apucam în pandemie, când lumea doar stătea pe telefon? Aveam doi ani în plus, oare câți urmăritori aveam?
- În 2009, ați deschis primul teatru independent din Oradea, alături de soția dumneavoastră și de Richard Balint. Cât de mult v-a ajutat soția în tot ce ați făcut?
S.L.: Nici nu pot concepe cariera mea fără ea. Pe noi, profesorul ne-a pus să lucrăm împreună din anul întâi de facultate. Noi suntem prieteni doar din anul trei. Până atunci eram doar colegi, nici nu exista o simpatie.
- Povestea cu teatrul independent...
S.L.: Teatrul independent este ceva ce am vrut să facem de când am venit aici din București, în 1997. Era complicat, căci nimeni din restaurante și baruri nu înțelegea conceptul nostru – voiam să facem teatru în pub. Mai apoi a început colaborarea noastră cu Teatrul de Păpuși, acolo a fost primul spectacol pe care l-am făcut.
Îmi luasem cumva gândul de la spectacole de bar, dar a apărut chestia cu 2% din impozit. Am strâns niște bani, cât să facem niște afișe, și împreună cu Richard Balint am zis să facem un spectacol. Prima oară am făcut afișul, am făcut spectacolul și ne-am dus să-l dăm la baruri. O grămadă au refuzat, până a acceptat "Escape". Eu nu voiam un loc unde să joc doar o dată. Voiam ceva unde să joc același spectacol de multe ori. Și ei au zis "bine".
Tot așa, la 4 luni de zile s-au rupt ușile. La primele două spectacole a fost plin, au venit toți colegii noștri, iar mai apoi, timp de 4 luni de zile am jucat o dată la două săptămâni cu doi-trei speriați în sală. La un moment dat, eu ziceam să nu mai facem și zicea Richard că hai să facem, uneori invers. Ziceam că măcar din bilete să bem și noi berile, dar de multe ori beam mai multe beri decât câștigam bani.
Noi dădeam anunțuri că jucăm și dintr-odată s-au rupt ușile după 4 luni, și așa au rămas. "Gunoierul" are 230 de reprezentații cu sală plină, în afară de acele șase spectacole de la început. După trei luni l-am întrebat pe cel ce avea barul de ce a acceptat să jucăm. "Pentru că am un copil de 8 ani și mi-ar plăcea ca, atunci când va avea 15-16 ani, să aibă un bar unde să vadă așa ceva".
- Care a fost cel mai frumos moment în care ați fost recunoscut după voce?
S.L.: Mi-a venit în minte un moment foarte impresionant, de când nu eram pe rețelele sociale, de acum vreo 4 ani de zile. În Oradea este un eveniment foarte frumos, în care te duci la un restaurant, plătești o sumă sub formă de donație, iar înainte de a intra în local, te leagă la ochi, nu vezi nimic. Te conduc la o masă și ți se pune de mâncare.
În general, ca să nu te umilească prea tare, ți se pune un piure și carne, îți dau furculiță, cuțit, îți dau salată de varză, și începi să mănânci. Atunci realizezi cât de importantă e vederea. Tot acolo îți cântă un cor de copii nevăzători. Mănânci pe nevăzute, iar la un moment dat îți dă jos ăla și vezi cum arată masa ta: ca la porci arată, asta ca să îți demonstreze cât de importantă e vederea.
Iar pe acei nevăzători îi vezi cum mănâncă, și nu au o firimitură pe masă. Ei, atunci m-au recunoscut după voce. La un moment dat, îmi zice unul: "Ah, el e personajul Doc Croc". Acela a fost cel mai frumos moment.
- Cum a fost pentru copiii dumneavoastră să crească cu vocea tatălui la TV?
S.L.: Chestia asta a fost absolut normală pentru ei. Pentru că au crescut cu noi, lor li se părea normal, ba chiar li se părea ciudat ca alții să aibă părinte care nu e actor. Deși, la școală îi întrebau – "Tatăl tău duce gunoiul? Sau mama ta face asta?". Dar pentru ei nu era ceva senzațional.
- Ați crescut într-o perioadă în care desenele animate erau limitate în România. Cum e să știți că sunteți vocea copilăriei pentru generația tânără?
S.L.: A fost un șoc foarte puternic. Încerc să mă păstrez foarte, foarte modest în exprimare când vorbesc de treaba asta, din nou spun că nu e nimic extraordinar, ci mi-am făcut pur și simplu meseria. Mi se pare mult mai tare ce a făcut medicul acela când mi-a salvat viața.
Cred că fiecare om are o importanță în ceea ce face, doar să înțeleagă că e menit să facă un anume lucru și trebuie să facă lucrul ăla foarte bine. Important e să știi în ce direcție te duci. Există și o vorbă foarte frumoasă: dacă nu știi unde vrei să ajungi, e bine să o iei în orice direcție.
- Care este cea mai importantă calitate pe care o aveți?
S.L.: Cum scrie și pe Facebook, singura mea calitate este că iubesc oamenii. Asta îmi place foarte mult, comunitatea. De când sunt mic, mi-a plăcut să ajut oamenii. Nu cred în răutate, știu că există, dar nu cred în ea. Mie încă nu îmi vine să cred că există oameni răi.
Eu mă uit și peste mesaje. Sunt oameni care au fost jos de tot din punct de vedere psihic și, dacă am putut să îi ajut, am discutat cu ei, iar acum s-au ridicat și sunt niște oameni extraordinari. De unde știm că mesajul ăla, pe care cineva îl trimite, nu e cel mai important lucru pentru el? Poate nu faptul că am vorbit eu cu el nu l-a ajutat, ci faptul că a fost ajutat i-a dat o siguranță. Ajutat de cineva, care lui i se pare extraordinar, iar răspunsul ăla la mesaj i-a dat putere.
Tiktok failed to load.Enable 3rd party cookies or use another browser
- Susțineați că preferați liniștea sufletească în detrimentul banilor. Ce-ați face dacă ați fi milionar în euro?
S.L.: Când închid ochii seara, e important să nu mai am niciun gând. Este un banc foarte frumos, în care Ițic trebuie să îi dea 50.000 de euro lui Ștrul. Nu mai poate dormi fiindcă trebuie să îi înapoieze datoria. La un moment dat, soția îl întreabă:
- Băi, Ițic, care-i faza că de trei nopți nu poți să dormi?
- Păi trebuie să îi dau lui Ștrul 50.000 de euro.
- Păi și de aia nu dormi tu?
- Da!
- Păi de ce?
- Păi nu am de unde să îi dau!
- Nu ai de unde?
- Nu!
Soția deschide geamul și strigă:
- Ștrul, are Ițic să îți dea 50.000 de euro?
- Da, mâine dimineață.
- Bun, nu are să îți dea!
Închide geamul.
- Acuma culcă-te, că nu mai doarme el.
Să îmi imaginez cum ar fi să fiu milionar în euro? Nu, nu mi-am imaginat. Nici nu am de ce să îmi imaginez lucrul acesta, nu e un target. La fel cum nu mi-am imaginat niciodată cum e să am milioane de urmăritori, nu m-am gândit în viața mea. Eu am vrut 20.000, nu mi-am imaginat cum o să fie cu 200.000 sau cu 800.000, cât am acum.
Eu mai am o vorbă: am trăit 50 de ani în felul ăsta, nu mă deranjează deloc să trăiesc următorii 50 la fel, nu vreau să schimb nimic.
10 milioane de euro, am 10 milioane de euro. Acum, în loc să stau să mă gândesc ce mai lucrez mâine și ce clipuri mai fac, eu stau să mă gândesc ce fac cu alea 10 milioane de euro. În mod normal, o să vină toți să îi ajut, o să vină toți sfătuitorii să îmi zică unde să îi bag, o să urmăresc cursul lor, iar la un moment dat îi pierd pe toți și rămân cu zero. Iar atunci e o tragedie – să ajungi de la 10 milioane la zero.
Așa, tot ce am e pe mine. Sigur că nu sunt sărac; am fost sărac când am început să muncesc aici. De-aia am și făcut taxi patru ani de zile. Făceam taxi de la 10 seara până la 7 dimineața, veneam acasă și la 9 mergeam la repetiții de două ori pe zi. Seară de seară pe taxi, patru ani de zile. Am fost și sărac, dar nu am încercat să fur.
Am încercat să câștig niște bani ca să îi dau fetiței mele, pentru că nu voiam să mănânce pufuleți. Așa se pornește în viață: fără nimic. Trebuie să înțelegi ce valoare au lucrurile și asta faci muncind pentru ele.
- Cum ar arăta un desen animat în care ați fi personaj principal?
S.L.: Ai vedea o furnică care muncește și muncește, nimic altceva. Eu, ca om, sunt foarte plictisitor. Ceea ce fac ca artist poate părea interesant pentru ceilalți. Și pentru mine e interesant uneori – mă mai uit la un clip și încep să râd. Dacă eu râd la un clip, înseamnă că e bun. Uneori îmi mai zice soția – "Ce faci? Râzi la clipurile tale?" Păi dacă e mișto, mă distrează, râd la el.
Dar, în rest, să știți, comedia de calitate se face cu foarte mult sânge, foarte multă sudoare. Fiecare banc e făcut cu un scop, de aia stau mult să mă gândesc dacă să fac un banc sau nu. Mai am eu o vorbă: cei care râd la bancurile mele înseamnă că au înțeles mesajul și cei care se supără la bancurile mele înseamnă că au înțeles mesajul.