Mircea Nistor, profesorul campionilor mondiali la robotică: "Nici o națiune nu a obținut mai multe medalii de aur decât copiii din orașul nostru"
După SUA și China, România este țara cu cele mai multe echipe de robotică în licee
Cu ce cuvânt ați completa următoarea propoziție: "Elevii români sunt printre cei mai buni din lume la..."? Unul dintre răspunsurile corecte este "robotică".
"Nici o altă națiune a lumii nu a obținut mai multe medalii de aur decât copiii din orașul nostru, în toate edițiile de când are loc această competiție", spune Mircea Nistor, 63 de ani, profesor de fizică la Liceul Teoretic "Traian Lalescu" din Hunedoara.
Cercul de robotică pe care îl conduce profesorul Nistor, denumit RobotX, a reprezentat România de două ori la First Tech Challenge, competiție care adună elevi din peste 160 de țări și care este considerată un campionat mondial de robotică.
"Această competiție are loc începând din 2017. În cele șapte ediții, nici America, nici China n-au strâns cele cinci medalii de aur pe care le avem noi, hunedorenii".
"Mondialul" de robotică din 2018 s-a desfășurat în Mexic. Acolo, elevii din România au fost surpriza competiției. "Băteau record după record, în fiecare meci pe care-l jucau", povestește Mircea Nistor, cu un zâmbet larg pe buze.
Pe lângă cele patru medalii de aur, hunedorenii au câștigat și trofeul suprem – Inspire Award. Acesta se acordă celei mai performante echipe, "e un premiu care consfințește multilateritatea", explică profesorul.
După acea victorie, numărul echipelor de robotică din liceele României a crescut vertiginos.
"După Statele Unite și China, noi suntem țara cu cele mai multe echipe de robotică în licee. Deci la noi a prins formidabil chestia asta. Nu s-a întâmplat în Bulgaria, nu s-a întâmplat în Ungaria. În Polonia e un pic de agitație din punctul ăsta de vedere și, poate surprinzător, în Republica Moldova", explică Mircea Nistor.
E genul acela de profesor care rămâne la școală după ore sau care se întoarce mai târziu, pentru a lucra cu elevii pasionați. "La ce mi-ar folosi timpul liber, când pot să mă bucur de ceea ce se întâmplă aici?"
Îl veți putea cunoaște pe Mircea Nistor prin interviul de mai jos, la finalul căruia veți găsi și un video cu sinteza principalelor idei din dialogul nostru.
INTRO: Cum ați ajuns să vă îndrăgostiți de fizică?
Mircea Nistor: În clasa a zecea, cu multe decenii în urmă, am avut revelația că fizica este cel mai important subiect, pentru că e vorba despre cum funcționează Universul.
De atunci nu mi-a părut rău niciodată că m-a pasionat fizica atât de mult, pentru că este și o poartă de intrare către orice altă disciplină tehnică sau științifică.
În lumea de astăzi, oamenii s-au specializat strict pe anumite domenii. Se pierde imaginea de ansamblu, se pierd lucrurile fundamentale – iar acesta este rolul fizicii.
- Ați avut un profesor pe care-l puteți numi mentor?
M.N.: Da, profesorul meu de fizică din ultimii ani de liceu era impresionant prin statura pe care o avea și prin felul în care se purta cu noi, iar asta sigur a contribuit la alegerea vieții mele.
- Care a fost primul dumneavoastră contact cu robotica?
M.N.: Primii roboți sub ghidarea mea s-au făcut aici în anul 2000. Un fost elev de-al meu, care acum este în SUA, a construit o serie de roboți autonomi, cu o placă de 486 în spate – pentru cei care mai știu ce înseamnă o astfel de placă.
De atunci a început pasiunea pentru roboți, pentru că roboții sunt spectaculoși pentru copii și sunt extraordinari atunci când încep să se miște și să facă ce și-au propus.
Viitorul nostru va fi inevitabil legat de acești roboți. Populația planetei e în continuă îmbătrânire, iar singura soluție pe termen lung este să construim foarte mulți roboți care să fie suficient de versatili ca să se poată adapta unor lucruri complexe.
- Înainte de clubul de robotică a existat un altfel de club?
M.N.: A fost și este în continuare. De peste trei decenii funcționează un club de știință și tehnologie, un club foarte liber, fără vreo constrângere competițională. Acesta a pornit din dorința de a vedea dacă elevii se implică în activități care să conteze, atunci când se ridică toate restricțiile obișnuite în procesul școlar: prezență obligatorie, note și așa mai departe.
Am deschis ceea ce se numea Școala de sâmbătă, unde i-am invitat pe copii să vină și să creeze, fără să li se impună nimic. Ideea a avut un succes fulminant: n-a fost săptămână în care să nu existe oameni care să se implice în tot felul de proiecte.
În 2016, ONG-ul românesc Nație prin Educație a adus în țară competiția First Tech Challenge, o competiție de robotică foarte complexă. Am pornit atunci prima echipă de robotică, iar după trei ani am creat-o pe a doua.
- De unde vă vine motivația de a vă implica mai departe de programul școlar?
M.N.: Din frustrarea legată de ineficiența sistemului școlar tradițional. Sistemul școlar tradițional e depășit de vremuri, se bazează încă pe o autoritate prin note, medii, ședințe cu părinții și absențe.
Sistemul educațional tradițional seamănă cu o cantină sărăcăcioasă, în care se servește un meniu fix, ori că-l vrei sau nu. Prin anii 2000 a fost prima oară când am întâlnit sistemul cu zeci de feluri puse pe masă, din care poți să te servești cu cât vrei.
Mi-am zis că așa ar trebui să arate sistemul de învățământ: să le oferim copiilor o paletă largă de posibilități și ei să-și aleagă.
Secretul pentru supraviețuirea oricărei specii este diversitatea, nu omogenitatea. Am vrea o școală în care elevii să-și descopere pasiunile și să facă lucruri extraordinare din pasiune, nu obligați de un sistem oarecum opresiv.
Interesant la competițiile de robotică este că în fiecare an este o altă temă și trebuie să te reinventezi. Deci competiția asta vine ca o completare la ce lipsește în sistem. Dar frustrarea o păstrez, pentru că, iată, copiii petrec 12-13.000 de ore în școală până termină liceul.
După 1.000 de ore de zbor cu avionul poți să devii instructor, dar după 13.000 de ore de școală, ei nu sunt pregătiți să facă față lumii în care intră. Și de asta încercăm să compensăm.
Nu e vorba doar de tehnică. Avem elevi care descoperă că sunt mai interesați de design: trebuie să ne facem un brand, cu tricouri și materiale promoționale. Trebuie să faci marketing, să găsești finanțare, deci e nevoie și de funcțiile astea non-tehnice.
- Care e prima satisfacție pe care ați simțit-o cu clubul de robotică?
M.N.: Prima satisfacție a fost atunci, în 2000, când am văzut primul robot făcut de un elev. Era făcut pe un șasiu, cu roți împrumutate de la fostul lui cărucior de când era copil. Motoarele erau de ștergător de parbriz și folosea lanțuri de bicicletă.
Aceea a fost o satisfacție formidabilă, pentru că am văzut că din mâinile copiilor pot ieși lucruri deosebite. Părerea mea de rău e că nu le putem duce mai departe de stadiul de prototip: nu avem resursele financiare și nici încrederea din partea altor oameni.
- Ați sacrificat ceva pentru a vă implica atât de mult?
M.N.: Nu știu dacă se poate numi sacrificiu. La ce mi-ar fi folosit timp liber pe care să-l risipesc, când pot să mă bucur de ceea ce se întâmplă aici?
Te dai un pas în spate și vezi cum se desfășoară lucrurile: nu mai ești ca la clasă, să duci elevul de mână. Au început să devină independenți și-și concep propriii roboți.
- În 2018, echipa de liceeni pe care o coordonați, RobotX, a câștigat “Mondialul” de robotică în Mexic. Cum a fost experiența aceea?
M.N.: A fost fabulos pentru noi. Cei de la ONG-ul Nație prin Educație au avut încredere în noi, să reprezentăm România în competiția asta cu peste 160 de țări. Aici nu mai era de șagă – a trebuit să ne luăm în serios responsabilitatea.
Am avut două mari atuuri. Competiția a fost în august, deci am putut lucra în timpul vacanței și nu a trebuit să ne împărțim cu școala.
Al doilea mare atu la acest tip de competiție este faptul că toate echipele au același tip de piese, deci nimeni nu are voie să folosească nimic în plus față de ce primește.
Din punct de vedere tehnic, numitorul comun era atins și de aici conta doar creativitatea ta, cum te descurci cu piesele din kit. Acest set nu este unul în care lucrurile se pot asambla într-un singur mod. Este foarte complex, cu roți dințate, șuruburi, motoare, din care tu alegi ce ai nevoie pentru soluția pe care o găsești.
Ne-am luat misiunea foarte în serios, pentru că am simțit apăsarea de a reprezenta România. Un eșec ar fi fost cumplit.
Ne-am străduit mult: în pregătiri ne-am construit până și terenul, o suprafață de 42 de metri pătrați care trebuia să fie un podium. L-am montat pe mese în laboratorul de fizică, am pus și mochetă, am luat toate măsurile pentru a ne antrena în condiții reale de concurs, foarte diferite de ce știam noi până atunci, și a prins bine.
Din câte am înțeles, am fost singura echipă care să-și facă terenul. Ceilalți au fost șocați, pentru că ei se antrenaseră pe jos, la un alt unghi între driver și robot. Noi nu am lăsat deoparte niciun amănunt. Puneam melodii care le displăceau, ca să existe un element de stres, pentru că știam că va fi foarte multă gălăgie în sală. Și am avut dreptate.
În alianța adversă din finală era echipa Columbiei, iar ei aveau o susținere formidabilă, dar n-a fost destul.
RobotX a fost singura echipă din istoria competiției care a câștigat toate meciurile, deci a fost o feerie. Ne-am calificat în play-off cu cel mai mare punctaj.
Premiul cel mare la aceste competiții de robotică nu este să câștigi meciurile. Premiul cel mare se numește Inspire Award, și el consfințește multilateralitatea ta – adică performanța ta din toate punctele de vedere, nu doar robotul sau caietul tehnic, ci și modul în care te-ai prezentat la stand și cum te-ai purtat.
Este cumulul tuturor calităților, iar noi nu speram că am putea câștiga așa ceva. Eram răspândiți în sală când s-a strigat.
A fost cu adevărat o surpriză – să iei premiul suprem, dar și premiile de robot, cu niște copii dintr-un oraș de provincie, dintr-o țară despre care nu se știau prea multe.
Pentru mine, asta a fost marea confirmare că și copiii dintr-o astfel de localitate, copii ca oricare alții, pot produce minuni dacă le dai mediul în care să crească.
- Cum ați reușit să-i faceți să viseze pe niște copii din Hunedoara că pot ajunge campioni mondiali?
M.N.: Mi-aduc aminte de sentimentul copleșitor care apare din faptul că îți reprezinți țara. Aceea este o competiție în care fiecare țară își trimite o echipă ca reprezentant, deci a fost o apăsare formidabilă.
Înainte de a pleca, elevii noștri jucau meciuri de antrenament și luau peste 1000 de puncte. În Mexic au ajuns și la 1300, și nu cred că au coborât sub 1000. Băteau record după record la fiecare meci pe care-l jucau.
Am primit un singur kit și electronica de acolo era unicat, deci, dacă ni se defecta ceva, eram în aer. I-am rugat pe cei de la Nație pentru Educație să ne mai procure un kit, de data asta contra cost, și copiii au făcut chiar doi roboți.
Pe primul l-au făcut din kit-ul original, de-a lungul a două-trei luni, iar când a venit al doilea kit, au făcut un robot într-o săptămână, dar fără niciun compromis.
Asta este o lecție valabilă oriunde – a doua oară iese mai bine. Dacă ai făcut ceva care merge cât de cât, sigur ai făcut o mulțime de compromisuri.
Ia-o de la capăt a doua oară și de data asta fă exact cum trebuie.
Nu mai da o gaură puțin mai încolo, dă-o exact unde trebuie, nu fă niciun rabat de la calitate, și atunci va merge.
Competițiile de roboți sunt exact opusul luptelor cu roboți de care știu oamenii. Aici este un fair-play desăvârșit.
Există un concept pe nume coopertition, prin care participanții sunt învățați să-i respecte pe adversari, pentru că mereu se joacă în alianțe. În meciul 1 s-ar putea să ai adversar pe cineva și să joci cât se poate de omenește cu el, să nu-l faultezi, pentru că s-ar putea ca în alt meci să-ți fie desemnat aliat.
Asta este o idee care ar trebui să prindă foarte mult. În sport există multă aversiune față de ceilalți, galeriile se luptă, „adversarul să moară”. Aici, la robotică, adversarul este un posibil ajutor pentru tine.
Dacă am crește o generație care să nu mai aibă adversitatea asta primitivă față de alții, poate n-ar mai fi atâtea conflicte, suferință și tristețe în lumea asta.
Și deja există o astfel de masă critică în România. Sunt cam 200 de echipe de First Tech Challenge, deci vreo 3.000 de copii care încep să vadă altfel lucrurile și să se poarte altfel unii cu alții. Ei reprezintă deja o bună parte din elevii de liceu din țară.
Singurul impediment pentru o dezvoltare mai amplă e suprasolicitarea. Trebuie să-ți faci și treburile pentru școală, și-ți rămân doar după-amiezile, sâmbetele, duminicile, vacanțele. În plus, e costisitor și trebuie să-ți găsești singur finanțare. Iar sistemul școlar nu poate contribui decât cu faptul că ne găzduiește într-o sală.
- A fost victoria dumneavoastră din 2018 un breakthrough pentru robotica din țară?
M.N.: Cu siguranță. A fost primul rezultat obținut de România la astfel de competiții. La noi, la Hunedoara, s-a înființat imediat o a doua echipă, care acum se numește Raven Tech, pentru că simbolul orașului este corbul cu inelul în cioc.
De atunci, s-a triplat numărul echipelor de robotică din țară. În primul an au fost numai 48, asta înainte de Mexic, iar acum sunt vreo 200 de echipe.
După SUA și China, suntem țara cu cele mai multe echipe de robotică, deci la noi a prins formidabil chestia asta. Nu s-a întâmplat în Bulgaria sau Ungaria, ci la noi. În Polonia mai există agitație în acest domeniu și, surprinzător, în Republica Moldova.
- Cum au fost zilele de după triumf?
M.N.: Primirea a fost foarte călduroasă din partea părinților, a oamenilor din școală și de pe stradă. Pe urmă, lucrurile s-au liniștit. Orice minune durează foarte puțin.
Atunci am avut parte de foarte multe resurse ca să ne putem dezvolta proiectele. Foști elevi și-au amintit de noi, iar mai multe instituții publice și private au venit spre noi.
A fost un moment-cheie, căci ne-am putut dovedi nouă înșine că se poate. Se poate – și la ce? La robotică, nu la alte chestii obișnuite.
- Ați câștigat și în 2021 același “Mondial” de robotică, dar victoria nu a adus același val de reacții. Care credeți că ar fi motivul?
M.N.: Era un alt context. Lumea era preocupată de pandemie. În plus, fiind online, nu s-a televizat. Dar pentru noi a fost important că am putut să ne verificăm și în domeniul sănătății.
Aveam vreo cinci task-uri pe care robotul trebuia să le îndeplinească. Și bineînțeles că le-a îndeplinit, dar task-ul principal era să găsești o soluție care să combată pandemia. Și elevii au găsit robotul de UV, sterilizatorul de măști: au făcut un sistem de detecție a nivelului de oxigen în aer, pentru că luau foc spitalele cu ATI, unde era oxigen din belșug, și nu erau senzori de oxigen atunci. Deci au făcut un prototip care funcționa.
Pentru că nu erau destui medici, am încercat și un sistem automatizat bazat pe recunoaștere de voce, în care robotul să pună întrebările-cheie, să primească răspunsurile telefonice ale pacientului, să le traducă în text și să le sistematizeze astfel încât un singur medic să poată supraveghea starea multor pacienți. Însă nu mai depindea de noi implementarea, așa că a rămas la stadiul de proiect.
Nu sunt necăjit. A fost o minune că am fost desemnați pentru a doua oară să reprezentăm România, pentru că obiceiul este ca în fiecare an să participe altcineva, să dăm șanse și altor echipe să reprezinte țara.
La prima ediție am obținut patru medalii de aur și un trofeu de aur, care spun ceva la nivel mondial, și încă o medalie de aur în 2021. Am făcut o comparație: nici o altă națiune a lumii nu a obținut mai multe medalii de aur decât copiii din orașul ăsta, în toate edițiile de când are loc.
Din 2017 are loc această competiție, deci au fost vreo șapte ediții până acum, și nici America, nici China n-au strâns cele cinci medalii de aur pe care le avem noi.
- Ne-ați spus că o problemă ar fi finanțarea, ca să treceți mai departe de prototip...
M.N.: Da, e mare păcat că multe dintre ideile valoroase ale elevilor nu pot trece de stadiul de prototip funcțional. Sunt două aspecte aici. O dată, noi nu avem capacitatea financiară să începem construcția unei mini-serii de produse. Și, doi, adulții nu au încă suficientă încredere în ei.
Adulții cred că noi încă ne jucăm aici. Toată lumea știe de competiția de roboți, mai puțin de medaliile de aur la saloane de invenții, de premii la tot felul de competiții.
De exemplu, povestea cu Stația Spațială nu a suscitat atât de mult interes cât ar fi meritat. Este extraordinar ca un soft produs de un copil să ruleze timp de trei ore pe Stația Spațială Internațională (ISS), pe parcursul a două rotații în jurul Pământului, și NASA să-ți trimită pozele acasă și să faci prelucrările de rigoare.
- Pe mine lipsa de finanțare m-a mirat, mai ales pentru că, în general, americanii vin cu oferte înspre echipele cu performanțe majore. Nu ați avut discuții?
M.N.: Nu au fost discuții, au fost lucruri care s-au finalizat. Din toamnă, una dintre cele mai bune membre ale echipei de robotică este studentă la Yale, în Statele Unite. Ea a și câștigat o competiție, un alt culoar de competiție care se numește Dean's List.
Inițiatorul e Dean Cannon, un inventator care a constatat cu groază că tinerii se îndreaptă din ce în ce mai puțin către domeniile tehnice și științifice. Pe măsură ce nivelul de trai sporește, oamenii nu vor să se mai înhame la lucrurile hard, preferă lucrurile mai soft. E o tendință foarte periculoasă pe termen mediu și lung.
Noi am simțit-o pe pielea noastră, cu elevii noștri. De îndată ce au apărut clasele de filologie, a fost buluc. Pur și simplu voiau să se transfere pe capete dincolo, nu pentru o vocație umanistă deosebită, ci pentru că nu se dă Bacul la matematică.
Și Dean Cannon a avut ideea de a da aspectul de competiție sportivă. Să ai echipe, să concureze, să fie premii, să fie calificări, ca să vină lumea să vadă ceva pasionant. Dar, de fapt, ăsta e doar pretextul prin care elevii să învețe de-adevăratelea cum e cu electromecanica, cu electronica, cu programarea, într-un mediu concurențial și bogat.
Școala tradițională nu se gândește să le ofere copiilor așa ceva. Așa că încercăm noi, dar necesită resurse formidabile ca să poți face chestia asta. Școala se complace: circuitele electrice sunt niște linii pe tablă, iar rezistorul, un dreptunghi pe tablă.
Noi le punem la dispoziție să vadă cum arată un circuit, cum se folosește un multimetru și cum se depanează o chestie. Dar, în general, în școala românească totul se rezumă la 2D ai unei table, și apoi ia specialiștii dacă ai de unde.
- Elevii au cunoștințe practice pentru a intra în club?
M.N.: Unii, da, unii, ba. Noi avem politica ușilor deschise, nu îi luăm după înălțime sau după vârstă. Niciodată nu am făcut selecție sau admitere.
Orașul este foarte mic, dar deja ne vin copii de la celelalte școli. Vrem să le oferim tuturor posibilitatea să crească într-un mediu diferit de cel școlar, în care să-și descopere pasiunile și să și le ducă la îndeplinire.
- Care este cea mai importantă calitate a unui membru RobotX?
M.N.: În mod normal, aș vrea să fie perseverența, pentru că ușor te apuci de ceva, dar e neplăcut să abandonezi cu ușurință.
Generația lor este mai puțin dedicată, mai superficială, mai obișnuită să guste și să treacă mai departe.
Or, la robotică este vorba de perseverență. Pentru a programa eficient un robot, care este un sistem în timp real, nu ajunge să deschizi fișierul, să te uiți și după aceea să-l închizi. Senzorii te bombardează în permanență, trebuie să iei decizii.
Ca să ajungi la nivelul ăsta de programare, nu o poți face nici într-o zi, nici într-o săptămână, ci poate într-un an, doi, cu multe eșecuri și multe lecții învățate.
Deci perseverența. Am văzut mulți copii care au venit, au văzut – extraordinar, vreau și eu, vreau și eu! – și pe urmă s-au lăsat păgubași, pentru că nu și-au continuat pasiunea.
- Trebuie să știi fizică pentru a programa roboți?
M.N.: La prima vedere, nu. Dar când vezi că nu-ți merge programul pentru că acesta comandă un sistem fizic, cu inerții, cu deformabilitate și erori, atunci trebuie să știi și fizică. Adică informatica de sub clopot de sticlă este mult mai complicată când o scoți în lumea reală.
Trebuie să te gândești că, dacă citești patru senzori, de pildă encoder-ele de la patru motoare, până ai ajuns să-l citești pe ultimul poate că s-a schimbat primul.
Când le ceri unor motoare să meargă la poziția prestabilită, dar ele sunt patru, și unul dintre ele a ajuns la poziția prestabilită, altul nu, ci continuă să se miște și îl dă pe ăla înapoi de pe poziția prestabilită, și robotul începe să se clatine pe loc, astea nu le vezi la informatica obișnuită și țin de natura fizică, de complexitatea fizică a fenomenelor, care toate durează, toate sunt inerte, toate sunt cu zgomot.
- E nevoie ca un membru al clubului să fie angrenat în problemele societății?
M.N.: Musai, pentru că scopul pe termen lung este să rezolve problemele pe care noi li le lăsăm nerezolvate. Ăsta este scopul principal, și noi vedem competiția de robotică ca pe un pretext. Nu o luăm ca pe o competiție care să ne absoarbă cu totul, ci este locul în care ai prilejul să concurezi, să te întâlnești cu foarte multă lume, să înveți ce înseamnă un termen-limită.
Ai prilejul să faci față nenumăratelor lucruri neprevăzute dintr-o competiție. Când se poate defecta un robot? Răspunsul este – când ți-e lumea mai dragă.
- Ce ar trebui să se schimbe la sistemul de învățământ?
M.N.: Trebuie eliminate, pe cât posibil, constrângerile, pentru că sistemul a devenit opresiv. Deci, sistemul ar trebui să pună opțiuni la dispoziția elevilor.
Avem, cu titlul de cenușăreasă, materii opționale, dar la care trebuie să fie prezentă toată clasa. Nu. Ar trebui să fie exact invers.
La noi, dacă nu se atinge numărul de elevi într-o clasă, ora respectivă nu poate să existe în programul școlar. Dacă nu se întrunește clasa, un dascăl rămâne fără obiectul muncii. Deci sunt considerente din astea contabilicești, meschine, care fac imposibil să avem un mediu favorabil dezvoltării.
Rezultatul este că elevii nu știu aproape nimic serios când se termină școala. Știu cel mult să rezolve niște exerciții tip, dar, mai rău decât atât, majoritatea dintre ei urăsc școala.
De fapt, îi aud cu câtă satisfacție zic – am gătat cu școala asta.
Atitudinea școlii față de copii trebuie să se schimbe, iar experiența mea cu clubul de fizică și cu clubul de robotică îmi spune că există potențial în copiii ăștia.
Nu toți vor face robotică. Unii vor face fotbal, alții – desen, sculptură, pictură. Își vor găsi drumul. Dar noi încercăm, ca într-un pat al lui Procust, să-i punem pe toți la același nivel, și asta îi întărâtă, iar sentimentul general devine „Oof cu școala!”.
- Cum ar putea școala să-i ajute pe elevi să se descopere pe sine?
M.N.: Ar trebui mult mai multe materii opționale, către jumătate, dacă se poate, dar care să fie susținute de baza materială necesară. Dacă oamenii vor să facă pictură, să existe și culorile, și pensulele, și șevaletele. Dacă vor să facă muzică, să existe instrumentele; dacă vor să facă sport, să existe facilitățile; dacă vor să facă robotică, să existe piese de roboți. Or, societatea românească nu pare dispusă să furnizeze asta.
Așteptăm de mai bine de un an un așa-zis Smart Lab, care e ok, e un pas înainte, în sensul că va fi o sală de clasă echipată și cu ochelari de realitate virtuală, și cu o imprimantă 3D, și cu tablă cu touchscreen, și cu tot felul de chestii. Așteptăm și nu vine.
Entuziasmul nu mi l-am pierdut, dar speranța este firavă, pentru că au trecut atât de mulți ani și nu s-a întâmplat nimic.
A apărut de două decenii o nouă unealtă, prin care elevii care chiar vor să afle ceva se pot dezvolta din altă parte. Credeți că au învățat JAVA la școală? Nu. Internetul reprezintă o școală paralelă. Păcat că vine la pachet cu capcanele distracției mărunte.
Și mai e ceva care se întâmplă acum, de un an de zile: apariția A.I.-ului (Artificial Intelligence). Poate se va rezolva în sfârșit problema unui învățări personalizate. Într-o sală în care ai 20, 25, 30 de copii, nu poți să faci învățare personalizată. Pentru că ești mono-task. Adică la un moment dat poți să interacționezi cu un singur copil.
Nouă ni se spune să pregătim fișe personalizate pentru fiecare copil. Este o sarcină aproape imposibil de făcut. Or, un A.I. poate să facă asta fără nici o problemă.
Un A.I. poate să fie atent la mii și mii de parametri pe care un om nu-i vede. Poate să vadă cât de dilatate îi sunt pupilele, cât de des clipește, cum respiră, câte secunde a întârziat până când a răspuns ce-a răspuns. Și toate astea le poate corela și poate adapta un nou parcurs de învățare, pe măsura clientului.
- În încheiere: de ce ar trebui ca un elev să dea o șansă roboticii?
M.N.: Pentru că își dă o șansă lui însuși să se dezvolte. Roboții sunt un mijloc extraordinar prin care te poți construi tu, ca persoană capabilă.
În videoul de mai jos veți găsi o sinteză a dialogului cu profesorul Nistor. Ne cerem scuze pentru calitatea imaginii. Suntem la început, învățăm din mers, folosim ce avem.
Acest material a fost realizat de Rami Cristescu (reporter) și de Sebastian Ciocîrlan (imagine), studenți în anul II la Jurnalism (Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din UBB Cluj-Napoca).
Dacă v-a plăcut și vreți să ne susțineți, vă rugăm să vă abonați la revista noastră:
Am facut fizica cu Prof. Nistor.... un om extraordinar.... multa sanatate