Galina, refugiată din Ucraina cu trei copii mici: „Când am auzit sirenele în Cluj, am început să tremur”
„Numele meu e Galina și sunt din Ucraina. Locuiam aproape de Kiev, poate ați auzit de Bucha și de Irpin... Când a început războiul, zona a fost foarte afectată, iar noi trăiam aproape, în Horenka. Sunt căsătorită și am trei copii, de un an, doi ani și cinci ani.”
Galina e o tânără blondă și frumoasă, care s-a refugiat la Cluj în martie 2022. Când deschide ușa apartamentului, o ține în brațe pe fetița cea mică, născută în România. Din spatele ușii, dintre hainele agățate pe cuier, sar doi copii mai mari, un băiat și o fetiță, entuziasmați că le-a reușit farsa.
„Te așteaptă de când le-am spus că vom avea un musafir”, clarifică mama.
În februarie 2022, când a început războiul, Galina era însărcinată. Lucra la Kiev pentru YWAM (Youth With A Mission – „Tineret cu o misiune”), o organizație creștină care se ocupa de refugiați din zonele de est ale Ucrainei. Soțul ei, Denis, era profesor de educație fizică.
Au fost sfătuiți să se pregătească pentru ce e mai rău. Denis i-a propus să se mute în vestul țării, dar Galina a refuzat. Se gândea că, dacă pleacă, nu mai are cine să aibă grijă de copiii de la YWAM.
În dimineața de 24 februarie 2022, s-au trezit din cauza bombardamentelor. Trupele rusești intraseră pe teritoriul ucrainean prin nord, sud și est, atacând mai ales orașele mari – Kiev, Odesa și Harkiv.
În prima zi a invaziei, autoritățile ucrainene au anunțat 57 de morți și 169 de răniți. Între timp, numărul civililor uciși a trecut de 10.000, iar al celor refugiați a depășit 6 milioane.
Galina și Denis s-au adăpostit în beciul lor, alături de o familie de voluntari din America și de copiii refugiați de la YWAM. În total, 20 de persoane.
Au stat acolo cinci zile, așteptând să fie evacuați. Stabiliseră să plece, însă șoferul care trebuia să îi ducă era prins într-o zonă din care nu putea pleca.
În cele cinci zile, orice încercare de a urca în casă pentru a lua ceva de mâncare presupunea un risc de moarte, iar, pentru Galina, de a pierde sarcina.
Într-una din zile, alergând pentru a se adăposti, s-a lovit de o mașină. Sângele a țâșnit puternic, dar, având brațele ocupate de mâncare, a continuat să alerge spre beci. Avioanele rusești lansau continuu bombe foarte aproape de locul unde se ascundeau Galina și familia ei.
„Matvii, care avea 3 ani, a venit la mine și mi-a zis – Mama, hai să plecăm ca să găsim altă casă. L-am întrebat de ce și mi-a spus: E atâta zgomot aici, hai să găsim altă casă. A fost foarte greu să auzi asta de la copilul tău, știind că nu poți pleca, că nu ai nicio șansă de a evada, pentru că totul explodează acolo, afară”, își amintește Galina.
După patru zile, o parte dintre ei au plecat, conștienți că nu pot supraviețui toți într-un beci. Ajunși cu bine în vestul Ucrainei, au făcut pregătiri pentru a-i primi și pe ceilalți.
Cu lucruri uitate prin casă, Galina și cei doi copii au plecat pe fugă în 28 februarie, protejați de câțiva soldați. Denis și familia lui au rămas în urmă.
„Când am ieșit din Kiev, eram pe drumul principal și au început împușcăturile. A trebuit să ne întoarcem și să găsim drumuri mai mici ca să ieșim din oraș. Avioane cu bombe zburau deasupra noastră și ne rugam – O, Doamne, sper să nu cadă pe noi. Dar știam că nu mai putem sta acolo, că trebuie să plecăm. Trebuia să riscăm: dacă rămâneam, puteam muri, dacă plecam, puteam muri. Cred că a fost o decizie înțeleaptă să plecăm.”
Pentru copiii refugiați care stăteau cu Galina, era a doua oară când erau siliți să fugă din cauza războiului.
Cu câteva zile înainte, Diana, una dintre adolescente, o întrebase: „Galea, tu crezi că voi avea vreodată șansa să cresc, să mă căsătoresc, să am copii? Am scăpat o dată de război, iar acum e atât de aproape de mine și aici.”
Au ajuns în vestul Ucrainei, la Ternopil. Acolo, Galina și-a dat seama că trebuie să ia o hotărâre cu gândul la copilul pe care urma să-l nască.
„Am închis ochii și nu puteam adormi. Ascultam. O mașină trecând pe afară, un avion zburând, și mi-era așa de frică. Mă tot întrebam ce fac dacă vin exploziile, dacă vine războiul și aici. Am înțeles că nu pot trăi așa: eram prea speriată pentru copiii mei. Ok, trebuie să plec din țară și să-mi salvez copiii, să găsesc un loc unde să pot naște.”
Galina avea o prietenă din Kiev care ajunsese în România, la Cluj. Nu știa nimic despre țară și nici despre oraș, dar a decis că va trăi o vreme aici.
S-a reîntâlnit cu Denis și au încercat să treacă granița alături de câțiva prieteni. Soțului ei însă, polițiștii de frontieră nu i-au dat voie să plece.
Despărțirea aceea a fost unul dintre cele mai grele momente din viața Galinei. Pleca fără Denis într-o altă țară, cu doi copii foarte mici și însărcinată în luna a șasea. Alături îi rămăseseră doar doi americani, soț și soție, care așteptau și ei un copil.
Au traversat granița în 15 martie 2022 și au pornit spre Cluj prin munți. În toiul nopții, au făcut pană la ambele roți din spate. Încă era iarnă, frig, și ei erau blocați, fără semnal la telefon și fără cartele românești, într-un loc unde oamenii vorbeau altă limbă.
„Doamne, am trecut prin toate astea ca să murim înghețați aici?”, era întrebarea Galinei.
Dintre puținele mașini care treceau pe lângă ei, una a oprit. Au coborât doi români, care i-au întrebat dacă au nevoie de ajutor. Împreună cu americanul, au schimbat cauciucurile și, înainte de a pleca mai departe, s-au asigurat că toți sunt bine.
Astfel, Galina și copiii au ajuns la Cluj, unde îi aștepta prietena ei din Kiev.
În acea seară, după ce copiii au adormit, Galina s-a apropiat de fereastră și s-a uitat la luminile orașului. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar a răsuflat ușurată. După aproape o lună de spaimă, fugă și stres, se simțea, în sfârșit, în siguranță.
La Cluj, Galina și copiii ei au fost preluați de o asociație misionară și au primit un apartament nou, chiar în ziua în care zugrăvitul se terminase.
În iunie 2022, a venit pe lume Diana. Lui Denis i s-a permis să vină pentru câteva zile în România, ca să asiste la nașterea ei. Galina spune că i-au dat nume românesc și că o alintă „micuța noastră româncă”.
„Am fost cu copiii în Ucraina să îi facem documentele Dianei și, din fericire, casa noastră e în regulă, dar multe altele au fost distruse. A fost greu să îi spunem lui Matvii, care atunci avea 4 ani, că oamenii pot face asta. Așa că i-am spus că a venit un dragon rău și că noi ne luptăm cu el. Sunt prea mici ca să înțeleagă că oamenii pot fi așa de răi și ne dorim ca ei să poată crede în bine.”
Prin asociația care i-a sprijinit, Galina a primit tot felul de obiecte necesare copiilor. Spune că i-a fost greu să facă rost de scutece, iar din cauza stresului n-a mai putut să alăpteze.
Apoi, Diana a făcut alergie la mai multe variante de lapte praf, iar formula de care avea nevoie era una scumpă. Pentru Galina, momentul în care cea mică a trecut la mâncare solidă și cel în care a renunțat la scutece au reprezentat mari bucurii, nu doar pentru succesul copilului, dar și pentru că au însemnat reducerea cheltuielilor lunare.
Galinei i-a luat mult timp ca să nu mai tresară când auzea un avion, când în oraș erau artificii sau chiar când cineva trăgea apa la baie. Spune că aceste zgomote o făceau să retrăiască momentele în care își punea viața în pericol pentru a-i hrăni pe copii.
De 1 martie 2023, la Cluj s-a derulat un exercițiu de alarmare publică. Galina își amintește că era la volan când au început să vuiască sirenele.
„Mama mea era aici și mă ajuta stând cu copiii, iar eu conduceam spre baza YWAM. Deși știam că sirenele vor fi testate în timpul prânzului, când le-am auzit am început să tremur și să plâng. În mintea mea, știam că totul e bine. Eram fericită că nu erau copiii cu mine, pentru că tremuram foarte tare. A trebuit să am grijă mare, fiind la volan, pentru că am tremurat și am plâns până am ajuns la bază. A fost foarte greu.”
Ceea ce trăia Galina se numește tulburare de stres post-traumatic sau PTSD (din engleză, Post-Traumatic Stress Disorder).
Această afecțiune apare din cauza unor factori de stres cu intensitate mare: războaie, dezastre naturale, traume de natură personală (moartea celor dragi, boală gravă, viol, tortură etc).
„Simptomele de PTSD pot apărea la scurt timp după evenimentul traumatic sau mult mai târziu. Persoana expusă reacționează prin frică intensă, oroare sau neputință, plâns necontrolat, insomnie, tremur sau alte manifestări fiziologice extreme. Acest sindrom se tratează în mod obișnuit prin terapia cognitiv-comportamentală, prin care persoanele învață să-și reconstruiască înțelegerea evenimentului traumatic”, a explicat, pentru revista "Intro", psihologul clinician Claudia Chiorean.
Deși ar vrea să se întoarcă în Ucraina, Galina spune că mutarea în România nu mai este planul pe termen scurt pe care îl făcuse când a venit.
Își dorește să învețe limba și spune că băiatul ei, Matvii, face deja ore de română. Speră ca și Denis, care acum lucrează ca agent de vânzări, să poată veni definitiv aici, iar familia lor să înceapă o viață nouă.
„În fiecare seară ne rugăm ca războiul să se termine. Ne rugăm pentru că unchiul meu e pe front, vărul meu e pe front, și ne rugăm ca fratele meu să nu fie chemat. Știu că cineva trebuie să lupte, dar e foarte greu când e vorba despre cineva apropiat de tine.”
Asociația care susține familia Galinei nu mai primește fonduri, astfel că refugiații pe care îi ajută trebuie fie să găsească alte locuințe ori joburi mai bănoase, fie să scadă din cheltuieli pentru a se putea întreține.
Galina dă exemplul unui avocat ucrainean care o ducea bine acasă, dar care, ajuns aici, nu poate face decât munci necalificate, precum spălatul vaselor în restaurant, din cauză că nu știe limba română.
Există refugiați care și-au pierdut membre sau funcții ale corpului, ceea ce îi împiedică să presteze o muncă fizică. Potrivit unei estimări a ONU, peste 14 milioane de ucraineni vor avea nevoie de ajutor umanitar în acest an.
„Acum câteva zile am auzit un avion trecând și nu m-am speriat. Și m-am gândit: Uau! E așa de bine să nu-ți fie frică de avioane, să nu-ți fie frică de artificii”, mai spune Galina.
În brațele ei, Diana cântă ușor o melodie știută doar de ea. Matvii și fetița mai mare au stat o vreme în dormitor, dar între timp s-au întors, dornici să primească și ei atenția mamei.
Galina le înțelege nevoia. Îi ia în brațe și începe să-i mângâie pentru a-i liniști că nu pleacă nicăieri.
Acest material a fost realizat pentru revista „Intro” de Naomi Clipa. Au contribuit la documentare Antonia Dobai și Miruna Ileș. Toate trei sunt studente ale Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din UBB Cluj-Napoca.