Fenomenul ultras: adrenalină și naționalism
"Ultraseria este despre a nu fi oprit de legi. Te manifești indiferent de repercusiuni."
Ultrașii sunt huligani – violenți – necivilizați. La fel ca la stand-up, să ridice mâna cine e de acord cu această afirmație. Fiindcă, dacă ne uităm prin oglinda presei, ultraseria ar fi unul dintre relele fundamentale ale sportului.
Ce-i drept, ultrașii nu sunt uși de biserică. Dar e necesar să vedem imaginea mai largă a fenomenului înainte să-i judecăm. Pentru că marile cluburi de fotbal sunt definite și de suporterii lor, iar "coregrafiile" spectaculoase pe care le vedeți la televizor li se datorează acestor "nebuni", care-și dedică o bună parte din viață echipei iubite.
Vom porni deci într-o incursiune prin lumea peluzei: vom vorbi despre reguli, secrete și naționalism, iar la final ne vom uita cum arată "viața după ultra".
Pe A.C. și pe M.B. i-am întâlnit într-un bar din Arad. Sunt membri activi ai peluzei și nu lipsesc de la nici o activitate legată de echipa de fotbal UTA. Împreună cu ei era și A.B., care, în ciuda cunoștințelor sale, era mereu întrerupt de ceilalți doi. Aveam impresia, la un moment dat, că doar noi, cei ce puneam întrebările, îl auzeam.
A.C. și M.B. spun că primele mișcări de "ultraserie" de la noi au apărut după revoluție, la Farul Constanța și la Rapid. "Fariștii" ar fi primii din țară care au scris cuvântul "ultras" pe un steag, iar rapidiștii sunt cei care au format primul grup organizat.
Când vine vorba despre ultrașii arădeni, fenomenul a apărut în vara lui 2003. Deși la UTA exista deja un grup denumit Red Fighters, acesta nu funcționa după codul ultras.
"Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu"
Stilul vestimentar al ultrașilor e diferit de cel al unui cetățean obișnuit. La meciuri sunt îmbrăcați doar în negru, dar pe stradă poartă haine de firmă, de la Adidas Originals până la Stone Island. Sunt branduri bine alese, care au rolul de a arăta că purtătorul aparține fenomenului ultras.
Vestimentația casual, explică A.C., își are originea în Anglia: "Când au început să facă deplasări prin Europa, englezii au văzut haine scumpe în vitrinele din Italia și au dat buzna să le fure. Se întorceau cu hainele alea șmechere și toată lumea le voia: așa a pornit trendul."
Tot A.C. spune că, în România, acest curent a venit mai târziu: "Lumea căuta pe net ultras și vedea poze din afară cu geci The North Face sau Napapijri. Nu știau ai noștri ce sunt alea, dar voiau să fie ca în poză."
Cum se formează frățiile între brigăzi de ultrași din orașe diferite? Cel mai adesea, pe principiul "dușmanul dușmanului meu e prietenul meu". De pildă, ultrașii de la UTA sunt frați cu cei de la Corvinul Hunedoara, deoarece ambele galerii "urăsc" Poli Timișoara. (Sau cei de la "U" Cluj sunt frați cu dinamoviștii, împotriva Stelei.)
Pentru frății externe, adaugă M.B., e nevoie să ai un "contact", un fost om de peluză plecat în străinătate care își continuă viața de ultras acolo. Dacă există respect și se adună seri de băut împreună, se poate lega o frăție frumoasă, cum a fost cea a arădenilor cu danezii de la Aarhus.
M.B. clarifică situația frăției cu Aarhus: totul a pornit de la un fost om de peluză din Arad. Acesta s-a stabilit în Danemarca și a început să meargă la meciurile celor de la Aarhus. Nu a durat mult până când s-a împrietenit cu ultrașii acestei echipe. Le-a povestit despre UTA și cum e fenomenul la Arad, dar nu a vrut să insiste, deși în sinea lui și-ar fi dorit să se formeze o frăție.
Prietenia dintre cele două echipe s-a legat într-un mod surprinzător: la nunta omului. Acolo, cele două grupuri de suporteri au petrecut toată noaptea. A doua zi, UT-iștii i-au invitat pe danezi la derby-ul lor cu Rapid București, acesta fiind primul meci în care ultrașii din Aarhus s-au așezat în aceeași peluză cu "frații" lor arădeni.
Capturarea bannerului, desființarea brigăzii
Lumea îi privește pe ultrași cu teamă și îi etichetează ca fiind agresivi. În filmul "Green Street Hooligans" este prezentat modul în care ultrașii englezi se bat doar pentru adrenalina momentului și pentru a-și păstra un renume pe stradă.
A.C. confirmă: "Adrenalina îți ia mințile. Garantez că în orice om există frica aia - Poate mi-o iau... Dar când te uiți în jur și îi vezi pe ceilalți, îți zici - N-am cum să mi-o iau, că suntem toți."
Orice ultras visează la momentul în care va pune mâna pe un banner al rivalilor. Ei o numesc "captură", iar principiul e unul simplu: asemenea unităților militare, brigada ultras care-și pierde bannerul cu însemne se desființează.
Pentru a reuși o asemenea "performanță", e nevoie însă de timp îndelungat petrecut la filaj. Filajul are și el un set de reguli, după cum spune M.B.: "Prima regulă: cel ce filează trebuie să se îmbrace ca un om normal, fără însemne. A doua, să-și șteargă tot ce are în telefon: agendă, poze, conversații, orice unde scrie numele echipei. Preferabil, să aibă o față comună. De urmărit, se urmărește ghiozdanul cu bannere, cine îl duce, unde, care e drumul."
Cu timpul, filajul s-a mutat și pe internet. "Se fac și filaje online: prin conturi fake sau prin conturi publice ale rivalilor, se urmărește activitatea grupului și a persoanei. Exemplu recent e Sălăjan Dinamo, care au fost capturați printr-un story. Au avut un party la munte, o tipă a pus story cu steagul, cineva a văzut și s-au dus peste ei", explică A.C..
Urmează momentul pe care cei doi îl așteptau, probabil, cel mai mult: povestea capturării brigăzii Ultra Nativ, formată din ultrași de la Poli Timișoara.
M.B. rânjește: "În 2007, când a fost capturat bannerul Ultra Nativ, au fost filați vreo 3-4 săptămâni de un tip cu sacoșă de rafie și ceapă. Ăsta stătea după ei, că aveau ședință pe stadion, dar nu s-au prins. Într-o seară, la ceva meci cu Ceahlăul, a sunat ăsta - Sunt puțini, haideți repede, că rămân la ședință și îi prindeți. Așa au și făcut, și i-au capturat."
"Dacă ei fac 4D, noi facem 7D"
Frumusețea unui meci de fotbal este dată și de ceea ce se întâmplă în tribune. O "coregrafie" e planificată cu mult timp înainte, mai ales la o partidă cu importanță istorică. Ultrașii arădeni spun că esențial este elementul-surpriză al coregrafiei, care trebuie să rămână secretă până la meci.
"E o rușine să-ți descopere alții coregrafia", spune A.C. "Trebuie să o ții ascunsă până la final", completează M.B. "Coregrafia trebuie să-ți dea factorul ăla de șoc. Nu știm ce fac ăia, dar noi trebuie să fim peste ei. Dacă ei fac 4D, noi facem 7D", adaugă A.C.
Un aspect controversat al fenomenului ultras e folosirea de materiale pirotehnice. "Pyro trebuie să vină în completarea coregrafiei. O coregrafie wow o faci și mai bună prin pyro", spune A.C..
De ce ultrașii continuă să introducă astfel de materiale pe stadioane, deși mulți primesc interdicție? A.C. spune că această încăpățânare face parte din mentalitatea ultra: "Ultraseria este despre a nu fi oprit de legi. Te manifești așa indiferent de repercusiuni. Cum evoluează pedepsele, așa evoluează și modul de a introduce pyro și de a fi mai vigilenți."
Există țări în care pirotehnia este permisă pe stadioane. De exemplu, Franța permite utilizarea materialelor pirotehnice timp de un sezon, ca probă.
"La noi n-ar funcționa ca-n Franța, pentru că există mulți neciopliți pe stadioane. Sunt mulți cărora, dacă le dai un deget, îți iau toată mâna. Românii sunt foarte critici față de fenomen, iar peluzele sunt văzute rău, în general. Degeaba am fi peluze care am face spectacol, fiindcă ar fi și două-trei care ar face, în opinia presei, dezastru, și ar trage în jos tot ce ar clădi alții."
Legea celor trei maimuțe
Adolescenții sunt cei care duc mai departe mentalitatea ultra. Ca să fie considerat ultra "de perspectivă", un adolescent trebuie să bifeze câteva condiții.
"În primul rând, să-și țină gura. Că pruncii sunt foarte lăudăroși, vor să atragă femei și popularitate în liceu. Acești tineri sunt ușor luați de val, intră în anturaje cu șmecheri și se dau mari prin oraș că sunt cu băieții din galerie. Dar au spate doar dacă vrem noi, iar dacă te lauzi, nu mai ai spate. Legea celor trei maimuțe: nu vorbești, nu vezi, n-auzi."
Un alt criteriu e perseverența. "Trebuie să dovedești că nu-i de moment. Atunci când ești tânăr, te atrag multe - mamă, ce fain e, că-i subcultură. Nu vrem tineri care să se vadă intrați în grup și după aia să o lase moale", explică A.C..
"Tinerilor le zic în primul rând că tot ce se vorbește pe grup e secret. Nu-i sfătuiesc nici să vorbească cu părinții: ce se vorbește pe grup acolo rămâne", precizează M.B..
"S-au închis ochii la multe mizerii"
În fenomenul ultras se pune mare preț pe unitate și camaraderie, cu toate că majoritatea peluzelor, atât din țară, cât și din afară, sunt compuse din mai multe brigăzi. Chiar și cei trei ultrași cu care discutăm fac parte din brigăzi diferite.
Fiecare brigadă are propria perspectivă, așa că e normal să apară certuri. I-am întrebat cum se menține pacea, iar A.C. ne-a răspuns clar: "Nu se păstrează pacea dintre brigăzi, că de asta sunt mai multe. Mereu o să existe ură, certuri, competiție, fie că e pozitivă sau nu."
A.B. așteaptă momentul de liniște: "Se fac des compromisuri ca să fie peluza unită. S-au închis ochii la multe mizerii ca să rămânem împreună."
Bineînțeles, în peluze nu sunt doar ultrași, ci și suporteri obișnuiți. Ultrașii îi numesc "cetățeni". "Cetățeanul e necesar, că-ți cântă. De multe ori, iubește echipa la fel de mult ca tine, dar nu-i atras de partea asta de ultra."
(Material realizat de Sebastian Ciocîrlan.)
Partea a doua:
"Unu: camaraderia; doi: naționalismul"
Avem un elefant în camera cu ultrași. El a fost cel mai vizibil la meciul România-Kosovo din 12 septembrie 2023. La ora 22.06, suporterii români din spatele porții în care apăra Arijanet Muric au ridicat două pânze: pe una scria "Basarabia e România", iar la o fumigenă mai jos era o pânză în culorile Serbiei, pe care scria "Kosovo je Srbija".
Meciul a fost întrerupt pentru mai bine de 30 de minute și, în cele din urmă, a fost câștigat de ai noștri cu 2-0. Dar nu asta este important.
Elefantul din cameră este naționalismul.
Majoritatea peluzelor de la noi sunt naționaliste. Deși în lume există și peluze de stânga, în România curentul este îndreptat exclusiv spre partea dreaptă a spectrului politic, în zone asociate cu legionarismul.
"În presă și în societate, în general, se arată cu degetul asupra fenomenului ultras și a galeriilor. Nimeni nu vede mai mult decât atât. Eu îți zic că în peluză am învățat două lucruri fundamentale pentru viața mea, pe care le iau cu mine până în mormânt. Unu, camaraderia, să-l ajuți pe cel de lângă tine cu ce poți și cu ce ai; doi la mână, naționalismul", spune S.N., care în tinerețe a făcut parte din Peluza Nord Hunedoara, iar acum e membru într-un grup denumit Camarazii, care adună ultrași mai ales din Capitală.
"Lucrurile astea două le-am pus în practică inclusiv în familie, cu copiii mei. Și chestiile astea le-am învățat în peluză, într-un mod foarte organic", continuă S.N..
Din punctul său de vedere, oamenii din peluză trebuie să gândească la fel. "Nu știu exact de unde a fost dobândită mentalitatea, dar era ceva acolo care ne lega. Tricolorul și limba română sunt simboluri care ne-au ținut, și încă țin peluzele românești, până la urmă. Nu-i vorba doar de cazul nostru particular."
Mutarea într-un oraș mai mare n-a însemnat, pentru S.N., renunțarea la peluză.
"Ca orice alt fenomen care îți pătrunde în ADN, am simțit nevoia de apartenență la un grup ultra, și ușor-ușor am început să cochetez cu Camarazii. Naționala este contextul prielnic de a-ți da mâna și a zice că, până la urmă, asta suntem și asta ne leagă - credința și țara."
Camarazii este unul dintre cele mai cunoscute grupuri de "națională". Nu are notorietatea celor de la "Uniți sub Tricolor", care sughiță constant la cât de des sunt menționați în legătură cu George Simion, dar le puteți vedea semnele pe tot felul de indicatoare de circulație.
Camarazii sunt activi în propagarea naționalismului – după cum se vede pe contul lor de Facebook. Iar faptul că sunt mai mult decât un grup ultra e confirmat și de S.N.:
"Nu știu câți dintre noi conștientizează lucrul ăsta, dar cred că ne-am cam rupt capul destul între noi, românii. A venit momentul să strângem puțin rândurile, pentru că primejdia vine din exterior. De asta cred că s-au și format grupuri la nivel național, care să creeze o unitate între suporteri. Pentru că o țară care este într-o continuă rivalitate nu are nicio rădăcină, este ca trestia în vânt. Contextul echipei naționale, din punctul meu de vedere, este epicentrul fenomenului ultra în România. Sau dacă nu este, ar trebui să fie."
Dar unitatea perfectă nu există nici în peluza naționalei. Rivalitățile de club se resimt, cum a fost în Andorra, unde ultrașii români s-au bătut între ei. Stadionul este un loc care predispune la defulare și e ușor să-ți pierzi calmul.
"Cea mai bună formă de a vedea că un lucru este bun este timpul. Rămâne ca timpul să ne demonstreze că unitatea națională e mai importantă decât orice altceva. Eu cred că acesta e cel mai sănătos mod de a gândi, a te uni pentru un ideal național. Cum ar fi România, în cazul nostru, și tot ceea ce conține cuvântul ăsta.", spune S.N..
Presei nu-i plac ultrașii. Termenul e folosit de regulă cu conotație negativă. Iar când ești mereu "antagonistul", devine oarecum normal să nu mai ai încredere în presă.
"Ceea ce spune mainstream-ul de presă e total pe dos. Îi deranjează că sunt patrioți, că sunt naționaliști, că sunt conservatori. Pentru presa mainstream, chestia asta e o problemă, indiferent de aportul pozitiv pe care îl aduc echipei naționale. Suporterii de rând nu o să meargă nu știu pe unde să susțină echipa. Dar cu toții știu că în ultrași au sprijin peste tot."
Este fundamental pentru un ultras român să fie și naționalist?, l-am întrebat pe S.N.
"Da. Da. Și asta nu o spun eu, ca român. Asta o poate spune și ungurul, o poate spune și polonezul, italianul, sârbul, croatul, și oricine altcineva. Adică poți să susții echipa locală și să fii împotriva curentului naționalist, însă ești pe o cale greșită. Ceva e patologic dacă e invers. Să nu susții echipa națională, să nu susții ceea ce te leagă pe tine, nu știu, de la Hunedoara, cu cei de la Iași, Timișoara, București, Maramureș? Eu așa văd acum, la 30 de ani. Poate dacă mă întrebai când aveam 14 ani, nu știu, mă mai gândeam. Dar acum este esențial."
(Material realizat de Rami-Mihai Cristescu.)
Partea a treia:
Viața după ultra
T.N. și-a petrecut doi ani din viață ca membru într-una dintre brigăzile peluzei arădene. În ultimul lui meci în straie ultra, culmea, n-a jucat UTA. S-a dus în deplasare, la Cluj, cu frații din Peluza Nord hunedoreană. Era meci de liga a treia împotriva "virușilor verzi" și s-a terminat 9-2 pentru corviniști, o demontare totală.
Dar nu meciul și-l amintește T. N., căci, de multe ori, fotbalul trece pe plan secund în peluză. Își amintește sosirea la stadion: "Am coborât din autocar cu bețe albe ca să le dăm în cap ălora de la U, dacă vin după noi cu cagule pe față."
Nu-i tocmai o ipostază în care ți l-ai imagina pe T.N.. De altfel, el mărturisește că singurul posibil regret pe care-l are după anii de ultraserie este că n-a fost mai deschis. "Veneam la activități, dar pe grup nu-mi prea dădeam cu părerea. Cred că și uitau că sunt în grup, că nu scriam."
T.N. s-a retras din brigadă după ce soția lui a născut o fetiță. "Nu mă vedeam să plec în deplasare când plânge fiică-mea." Decizia de a părăsi grupul n-a fost ușoară. S-a gândit și răzgândit timp de patru luni. Ar fi putut rămâne în brigadă, ca personaj episodic, dar nu i se părea corect pentru cei implicați, care fac sacrificii pentru meciuri.
Nu voia să găsească scuze, așa că a renunțat. Microbul însă a rămas. "Poate când va crește fata mai mare 'oi avea timp."
Nu am timp, îmi fac. Nu am bani, mă împrumut.
D.S. este opusul unui om de extremă dreapta, cum se prezintă mai toți cei care fac parte din peluze. Totuși, tinerețea sa din Galați a fost împărțită între baruri de rockeri și peluza Oțelului. Când a plecat la facultate și s-a mutat în București, s-a îndepărtat de galerie, iar opiniile au început să i se schimbe în anturaj universitar.
Ca să mai prindă câte un meci, chiulea de la cursuri. Dar nu se mai simțea la fel de bine. Ultimul meci în peluză a fost într-o zi de 1 decembrie. Avea liber, așa că a fugit la Galați. Acolo i s-a umplut paharul.
"Cânta peluza, citez: România, la mulți ani, fără unguri și țigani! Și mi-am zis că eu nu mă regăsesc în așa ceva. Pe lângă faptul că strigarea e total greșită, mi se pare și absurdă, pentru că în Galați nici nu avem unguri, iar în galerie erau și rromi. Poate nu recunosc ei, dar se cam vedea. De altfel, e și firesc să fie, că rromii sunt o minoritate mare în Galați."
Cred că mă despart de tine, brigado…
Nu le-a zis celor din peluză că se retrage, "n-a fost ca la despărțire". Cu unii se mai salută și acum. E conștient că peluza merge înainte și fără el. Totuși, îi e dor. Nu a scăpat de microb, dar și-ar dori să se cânte despre orice altceva, dar nu politică: "Să fie ca atunci când cântam doar pentru Oțelul, sau caterincă și atât." S-ar întoarce în doi timpi și trei mișcări dacă ultraseria nu ar fi de dreapta.
"Să zicem, Doamne ferește, că se întâmplă ceva cu un jucător de culoare, sau că iese un jucător bun și spune că e gay, iar galeria începe să-și bage și scoată în el. Dacă ar apărea la echipa aia un val împotriva peluzarilor, care să susțină fotbalistul, eu acolo m-aș duce, poate să fie și la FC Scuipă-n Dunăre. Să se creeze un nucleu care să-i ia apărarea fotbalistului și să se răscoale împotriva rasiștilor, acolo aș fi. Dacă s-ar putea să fie la Oțelul, ar fi ideal."
Deși D.S. a ajuns să aibă opinii total diferite față de vremurile când era ultra, ceva îl face să viseze că, undeva prin țară, va apărea o mișcare din care să poată face parte.
Oriunde te poartă viața, dacă te-a atins curentul ultra, rămâi marcat. Spune Robin (din Robin and the Backstabbers) într-o piesă că "Odată ce te-a sărutat, băiete, sărutat rămâi!"
Așa-i și-n peluză: om de familie, conservator, antifascist sau orice altceva devii, mai trăiește în tine și un mic hooligan.
(Material realizat de Rami-Mihai Cristescu.)
Felicitari pentru munca si documentare! Daca se poate, ar fi fain cu un cont de FB/Instagram pentru revista, pentru o vizibilitate mai mare :)