"Este moarte? Bine! Mă duc să văd cum e!"
Interviu cu scriitorul și exploratorul Alexandru Stermin
Aventurierii nu există doar în desene animate sau în cărți. De pildă, Alexandru Stermin: născut într-un sat din județul Brașov, a explorat pădurile amazoniene, a străbătut Siberia, a urcat pe ghețari, dar a văzut și "jungla urbană" din Beijing.
Și încă n-a împlinit 40 de ani. Are două licențe, în biologie și teologie, iar acum lucrează pentru al doilea doctorat, de data asta în filosofie. Între timp, e lector la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității "Babeș-Bolyai". Predă Anatomia comparată a vertebratelor, Neurobiologie și Ecologie umană.
Pentru copiii care mai visează aventură, acest om este un răspuns: da, e posibil. De altfel, în cea mai recentă carte a sa, "Cum am devenit vrăjitor", el încearcă să-i inițieze pe cei mici în tainele vieții de pe Pământ. Și, da: Sandu Stermin călătorește mult, e și profesor cu normă întreagă, dar își drămuiește timpul ca să și scrie. Iar volumele sale – "Căzuți din junglă" și "Călătorie în jurul omului" – sunt deja bestsellere în România.
Din toate aceste motive, am vrut să-l cunoaștem și să-l provocăm. Puteți urmări dialogul nostru atât video, cât și ca text. (Transcrierea a fost editată pentru limpezime.)
Acest material este realizat de Sabina Cioată (reporter) și de Rareș Oltean (cameraman), studenți la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din UBB Cluj-Napoca.
Autorii țin să-i mulțumească pentru ajutor jurnalistului Vasile Hotea-Fernezan.
- Bună seara și mulțumim foarte mult că ne-ați primit! V-am citit toate cărțile. Cel mai mult mi-a plăcut cartea pentru copii, "Cum am devenit vrăjitor". Scriați la începutul cărții: "Cred că o parte din felul cum înțeleg eu lumea și magia ei se datorează dislexiei copilului din mine". Puteți detalia această frază?
Alexandru Stermin: Când eram copil, aveam probleme foarte mari cu cititul. Mi-am dat seama că acum am probleme foarte mari cu corectatul, pentru că, dacă apare undeva o greșeală de scris într-un text, eu nu o văd. După care mi-am dat seama că am probleme cu stânga și cu dreapta: când cineva îmi zice – hai să mergem în stânga, trebuie să fac mâna așa, ca și cum aș ține un creion, ca să știu care e stânga.
Mi-am dat seama că am fost un copil cu dislexie. Acum e la fel: eu nu văd cuvântul ăla, ci, de fapt, văd toată familia lexicală a cuvântului. Și îmi apar în minte tot felul de imagini... De obicei, când citesc ceva, nu văd doar textul, dar văd episoadele. Și cred că ăsta a fost mecanismul prin care mi-am depășit dislexia sau cel puțin i-am făcut față.
- Cam ce vârstă aveați când ați reușit să treceți peste această problemă?
A.S.: Şi-n liceu, și la facultate, și acum, de multe ori am greșeli pe slide-uri. Le zic studenților că, dacă văd o greșeală pe un slide, să îmi spună. Trebuie să o găsim...
- Cu toate acestea, ați reușit să scrieți cărți și să vă faceți și profesor.
A.S.: Dacă ai ști cum... Acum, când trimit mail-uri oficiale, am un autocorector care marchează cuvintele și îmi spune cum mi se încalecă literele.
- Ce visați să deveniți când erați copil?
A.S.: Voiam să fac orice are legătură cu natura. Singurul lucru care avea legătură cu natura sălbatică, nu cu natura domestică, era… pădurar. Aveam un vecin care era prieten bun de-al tatei. Cu el mergeam prin pădure, și am zis – Eu o să mă fac pădurar.
Am vrut să mă duc la liceul silvic și ai mei nu m-au lăsat. Așa că am rămas la liceu acolo, în orașul Victoria, lângă sat. Și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să mă fac biolog. Am descoperit biologia și mi-am dat seama că poți să faci o carieră din asta.
În afară de asta, când eram foarte mic îmi doream să fiu vrăjitor. Luam tot felul de halate de-ale părinților și le purtam în spate, cu tot felul de pălării. Și mă gândeam așa, că sunt un vrăjitor, și că fac lucruri și că știu... Gândirea asta magică a copiilor.
- Legat de faptul că voiați să vă faceți vrăjitor: s-a întâmplat să vină oameni care să vă spulbere visul?
A.S.: Nu neapărat, dar... Când voiam să vin la Facultatea de Biologie, părinții mei au făcut tot ce puteau ca să mă facă polițist. Era cultura asta în care trebuia să iei copilul, să-l pui pe drum și să-i spui ce trebuie să facă. Eu am avut noroc atunci, că a fost pentru prima dată când facultatea a organizat concursul "Emil Racoviță".
La liceu, la matematică-informatică, făceam puține ore de biologie pe săptămână. Și mi-am zis că, dacă luam concursul ăsta, nu trebuia să iau o notă foarte mare la Bac, pentru că știam din martie la ce facultate sunt admis. Învățam și noaptea: mă ascundeam sub plapumă și citeam. Știam că o să fie salvarea mea. Am intrat la Biologie și, după ce am intrat, m-am relaxat total.
Atât de tare, că îmi era frică că o să pic Bac-ul. Nu voiam să iau notă mare la Bac ca să nu trebuiască să mă duc la Academia de Poliție. Au fost presiunile astea pentru că, în jur, nimeni nu putea să se gândească că aș putea face ceva cu biologia.
Era partea asta de biologie unde îmi plăceau păsările, și mai avea și partea unde îmi plăceau oasele și craniile. Când eram copil, adunam tot felul de oase și de cranii și le aduceam acasă. Mama nu mă lăsa niciodată să le bag în casă.
Când am venit la facultate, în anul doi am avut primul curs de Anatomie comparată. Și a intrat proful și a început să vorbească... Era un adult care vorbea serios despre cranii și despre oase. Am zis: „Gata! Eu din ăsta o să mă fac când o să fiu mare!”. Iar acum țin cursul de Anatomie comparată. Dar a fost salvarea mea...
Oamenii, de multe ori, nu înțeleg. Țin minte că au venit părinții și rude de-ale mele când mi-am susținut doctoratul, și se întrebau: „Ce-a făcut ăsta cu păsările, cu ADN-ul, cu genele? Comunică păsările între ele?! De ce ne interesează așa ceva?!” Și, până la urmă, nu trebuie să înțeleagă toată lumea. E important să înțelegem noi.
- Nu v-a fost niciodată frică de sânge?
A.S.: Ba da, mi-a fost frică. Eu nu am o problemă să disec cadavre – din contră, îmi place. Însă mi-e foarte greu cu animalele vii. Când iau probe de la păsări, le înțep într-o venă, și iese o picătură de sânge, mică, pe care o colectez într-un capilar. Încă mi se mai strânge inima când fac asta, dar știu că nu se chinuie, că nu le facem rău. Dar cu cadavrele sunt ca un copil căruia îi iei o jucărie și o desface să vadă de ce merge.
- Când v-ați întâlnit cu Darwin? Cum a fost acea întâlnire?
A.S.: Ce întrebare faină, când m-am întâlnit cu Darwin... M-am întâlnit cu el la facultate. Cred că în anul întâi, făceam Biologie celulară sau ceva de genul ăsta. După asta, evident, la cursul de Evoluționism și la cursul de Zoologie. După toată povestea asta, am început să-l însoțesc în călătoriile lui și să-i citesc cărțile.
- Și în ce ați crezut până atunci?
A.S.: Am crezut în ce am fost învățat să cred. Eu am crescut într-un sat cu 200 de familii. Participam la viața comunității, mergeam la biserică și cumva era singura variantă. Am crezut în asta. După care am venit aici, la facultate, l-am descoperit pe Darwin și ce a urmat după Darwin, cu biologia dezvoltării, cu genetica, cu ecologia...
Atunci au început să se bată lucrurile astea cap în cap și-am început să caut un răspuns. Și a mai venit și criza mea de identitate, că eram un adolescent venit dintr-un sat cu 200 de familii în ditamai Clujul.
Când eram acasă, știam cine sunt. Când am venit aici, nu mai știam cine sunt. Puteam să fiu orice și a apărut criza asta... Am zis: ce-ar fi să mă duc la Teologie? Să văd cum stau lucrurile. Și, când eram în anul III la Biologie, eram în anul I la Teologie. Și m-am dus la Teologie, am terminat Teologia și am rămas tot biolog. M-am întors la biologie.
"N-aș vrea să-mi ia nimeni frica asta, pentru că e motorul care mă împinge"
- Mi-ați răspuns la următoarea întrebare fără să o zic, dar chiar asta era: de ce v-ați dus în anul II de facultate la Teologie?
A.S.: Erau toate întrebările astea care veneau peste mine și cred că, dincolo de toate, a fost criza asta de identitate. La urma urmei, ca să știi cine ești, în primul rând trebuie să știi de unde vii. Și eu, până atunci, știam de unde vin.
De unde vine viața asta din mine? Și cum a început? În momentul în care știi cât de cât de unde vii, poți să-ți găsești un drum pe care să mergi. Și asta m-a ajutat. Cred că m-a ajutat foarte mult să fac Teologia. Am început să înțeleg, nu neapărat teologia, ci cum văd oamenii lucrurile astea. Cum văd ei teologia. Dar tot m-am dus la biologie.
- Când ați sesizat diferența dintre cele două, nu v-ați adâncit și mai tare în întrebări?
A.S.: Ba da. Dar, fără să știu, asta căutam. Căutam nu neapărat răspunsuri. La Teologie veneau răspunsurile din toate părțile, dar erau mai mult niște răspunsuri impuse. Că așa-s dogmele! Adică ăsta-i răspunsul, și atât!
- Există un răspuns la orice.
A.S.: Da. Și după asta, după ce am terminat, m-am dus la Filosofie, la masterat, și, de fapt, acolo m-am obișnuit cu întrebările. Mi-am dat seama că, de fapt, asta căutam. Căutam o cale prin care să mă împac cu întrebările și să le iau cu mine cât mai mult. Fără să încerc să le dau un răspuns.
La un moment dat, citisem despre un curent filosofic din Grecia antică, despre pironieni. Și zicea că, dacă vrei să cauți adevărul, nu trebuie să-l cauți după ce ai făcut judecata, adică, după ce te uiți la A și B și vezi că, dintre ele, B e adevărat.
Nu! Pironienii zic așa: e important să lăsăm adevărul dincolo de judecată. Adică să nu judecăm, ci să căutăm, să căutăm... tot mai mult. Să cunoaștem tot mai mult despre A și despre B. Și să nu ne grăbim să facem o judecată. Și când i-am descoperit pe ăștia, am zis că din ăsta sunt! Îmi place să mă duc cu întrebarea și să caut, să caut, să caut...
- Cine erau pironienii?
A.S.: Cred că erau niște greci care voiau să știe, dar care nu erau atât de frustrați de faptul că nu știu.
- Mărturisiți undeva că la 26 de ani v-a cuprins frica de moarte și atunci ați decis să plecați în junglă. Ați scăpat de această frică?
A.S.: Nu. Nici nu vreau să scap... Cred că asta s-a întâmplat pentru că, după ce am terminat și Teologia, și Biologia, am început să îmi construiesc, cât de cât, o identitate.
Când știi cine ești, îți dai seama că, la un moment dat, nu o să mai fii. Și m-a lovit adânc frica asta și problema asta.
Și atunci am zis că, dacă tot mor, măcar să fac ceva ce mi-am dorit dintotdeauna. Țin minte că, atunci când eram copil, mă uitam la Teleenciclopedia. Și mi-am zis să mă duc să văd toate lucrurile alea pe viu. Și cred că a mai fost ceva, un moment în care eu am vrut să confrunt moartea. Ce poate să fie mai periculos decât să pleci singur în lume? Să te duci în junglă singur și să dormi acolo. Și am zis: mă duc s-o confrunt!
Eu, din fire, sunt foarte anxios. Atât de anxios, încât nu tolerez anxietatea. Lumea crede că, atunci când îți confrunți frica, este pentru că ești neînfricat, dar nu. Eu sunt foarte anxios, mi-e foarte frică, dar, pentru că nu pot să tolerez frica, mă duc s-o confrunt. Să existe un deznodământ. Să nu tot aștept și să-mi fac o groază de scenarii în cap. Da, este moarte? Bine! Murim! Mă duc să văd cum e!
Și am plecat așa, teleleu... Am strâns banii și la 30 de ani am plecat în junglă. Am stat o săptămână în junglă. Acolo l-am găsit pe Roberto. Roberto era o călăuză. Crescuse într-un trib de acolo, din Amazon. De acolo m-am dus în Los Angeles, ca să văd cum e libertatea de a face ce vrei. După aia m-am dus în Beijing.
Dar frica de moarte m-a amânat. De asta simt și acum că multe lucruri le fac din frică. Și n-aș vrea să-mi ia nimeni frica asta, pentru că ea este motorul care mă împinge.
- Într-unul dintre podcast-uri am văzut că îi observați pe studenții anxioși și nu-i judecați. Puțini profesori înțeleg anxietatea studenților: oare de ce?
A.S.: Pentru că o regăsesc în mine. Și ce spune anxietatea? Îți spune că ești, și că s-ar putea să nu mai fii. Și când simți anxietatea asta, simți că trăiești. Acum, ce faci cu anxietatea? Asta e altceva, că poți începe să te disociezi de ea și să n-o simți, sau poți să te împrietenești cu ea, și să vezi ce faci greșit. Și mai e ceva: cred că e foarte important să simțim anxietate, dar să nu ne fie frică de ea.
Țin minte când aveam un examen și le spuneam la ai mei: Mâine am examen, mi-e frică. Și la care mama: No, lasă că ai învățat.. cum să-ți fie frică? Ce înțelegem de aici? Că, dacă am învățat, înseamnă că nu trebuie să-mi fie frică. Dar eu, când mă duceam la examene, mi-era frică... Păi înseamnă că nu știu? N-avea nicio legătură, pentru că fie că ai învățat, fie că nu, e normal să-ți fie frică; e un mediu nou, e ceva ce te solicită.
Deci trebuie să ne împrietenim cu anxietatea, să o facem să fie parte din viața noastră. Să nu ne mai fie frică de ea.
Atunci când faci o prezentare și încep să-ți tremure mâinile, să-ți transpire palmele, te gândești că „vai, mi-e frică!”. Și dacă te gândești că nu e bine că-ți este frică, începe să-ți fie și mai frică. Dar e normal să ai emoții: înseamnă că nu ești psihopat.
Pe mine mă fascinează frica și am început să o studiez. Din perspectiva ecologiei, există un domeniu numit ecologia fricii. Peisajul fricii. E peste tot.
- Ce sfat le-ați transmite profesorilor care nu înțeleg și nu se împacă cu anxietățile studenților sau ale elevilor?
A.S.: Trebuie să vadă care sunt motivele pentru care nu se împacă cu anxietatea studenților. Pentru că, în momentul în care nu tolerezi ceva la celălalt, de fapt nu-i problema celuilalt, e problema ta. Fiecare lucru care te deranjează la celălalt spune ceva despre tine. Celălalt e o oglindă.
- Cum vă dați seama că un student are anxietate? Și ce faceți în acel moment?
A.S.: Sunt trei lucruri pe care le fac. Unu la mână, îi dau spațiu să fie anxios. Îi zic: "E ok să fii anxios, stai liniștit. Și eu sunt anxios când intru la cursuri". După care îl asigur că ceea ce face e greu. Și spun: "E un lucru nou pe care îl învățăm. Ne speriem pentru că e greu…". Adică nu-i spun că facem ceva ușor…
Și atunci el face, și i se pare greu și zice: "Pfffuuui... Păi dacă e ușor ce fac, înseamnă că eu sunt prost." Sunt lucruri pe care le fac în mod regulat: le dau spațiu să fie anxioși, le spun că e greu ce facem și că eu sunt acolo să-i susțin, nu să-i evaluez.
Asta pentru studenții anxioși. Dar sunt și studenți care nu sunt anxioși, și poate că nu se descurcă cu ceva. Și dacă le spun că nu trebuie să-și facă griji, s-ar putea să-i încurce. Pentru că, dacă te duci la cineva care nu-i anxios și-i spui că nu trebuie să-și facă griji, poate își zice – "Oare-i greu ce facem?" În relația asta cu anxietatea trebuie să avem foarte mare grijă, că nu putem să-i tratăm pe toți la fel.
Am avut odată un caz, la un laborator: un student a început să prezinte despre o temă și, la un moment dat, mi-am dat seama că s-a disociat total. Cred că avea anxietate socială. L-am întrebat ceva, a ridicat mâna la frunte, și a ridicat-o așa, încet, și mi-am dat seama că o să leșine. Și, până să ajungă mâna la frunte, s-a albit tot. Am sărit peste masă și l-am luat în brațe ca să nu cadă. A leșinat și l-am întins acolo, i-am dat apă, bomboane… S-a dus acasă, dar... știi cum e? Când ai frica în tine, o simți peste tot.
"În junglă, limita dintre viață și moarte e foarte fină"
- Vă rog să descrieți jungla pentru cineva care n-a fost acolo. Cu ce seamănă, cum miroase, cum se aude?
A.S.: Jungla este foarte umedă. Este umezeală totală, niciodată nu ți se usucă un tricou. Este o stare foarte umedă. Și pentru că atmosfera e foarte umedă, foarte densă, ai impresia că toate sunt legate cu toate. E ca și când toată pădurea aia din jurul tău apasă pe umezeala asta.
Și are momente în care e liniște totală, pentru că e un ornament din ăsta foarte des. Nu bate vântul, nu mișcă nici o creangă, nici o frunză de nimic. Și când e liniște la miezul zilei, nu se aude nimic. E tăcere de mormânt. Dar sunt momente, dimineața și seara, când toate vietățile încep să sune și este un zgomot care te asurzește.
Dincolo de asta, mai are ceva jungla. Auzi că se mișcă lucruri pe lângă tine, dar nu le vezi, pentru că păsările și toate vietățile se ascund tot timpul pe după crengi. Deci ai impresia că te duci în junglă și vezi animale? Nu vezi. Foarte rar se întâmplă să le vezi. Pentru că mergi pe poteci. Și-ți faci locul cu maceta.
Animalele se mișcă lângă tine, sunt la un metru de tine, și nu le vezi, că se ascund în frunze, dar le simți. Știi că sunt acolo. Sunt toate ca într-un mare ciclu.
- Ați spus la un moment dat că v-ați bucurat deoarece ați reușit să vedeți un jaguar, pentru că, dacă l-ați văzut, s-a și întors înapoi, nu a mai reprezentat un pericol.
A.S.: Da, cu felinele e important să le vezi tu primul; pentru că, dacă te văd ele primele și tu nu le-ai văzut, e periculos. Jaguarul l-am văzut în Pantanal. Pantanal e cea mai mare mlaștină din lume, și ce e spectaculos acolo este că există niște zone deschise de mlaștină, iar pe o parte și pe alta sunt, așa, ca un grind pe care cresc arbori, ca un fel de mini-junglă... Și atunci animalele și păsările zboară dintr-o parte în alta.
Iar dacă în junglă nu le vezi, că se ascund în coronament, acolo, în Pantanal, stai în mlaștina asta și vezi cum zboară păsările pe deasupra ta. Foarte multe animale ies în zona asta de arbori pe care bate lumina. Acolo vezi iguane, vezi maimuțe, e o zonă mai deschisă, așa, ca un amfiteatru larg, unde vezi animalele.
- Ce vă este cel mai drag și ce vă înspăimântă când vă gândiți la junglă?
A.S.: Cea mai dragă îmi este diversitatea de viață care trăiește într-un spațiu foarte îngust. Imaginează-ți că acolo, în junglă, pe un metru pătrat de pământ putem să avem la fel de multe specii câte există în toată Transilvania. Deci este o diversitate de viață enormă. Și e incredibil să vezi formele astea de viață care sunt diferite, care sunt adaptate, care trăiesc împreună acolo, pe bucata aia de pământ.
Ce mă înspăimântă cel mai tare este că acolo, în junglă, limita dintre viață și moarte e foarte fină. Acum ești, acum nu ești. Și nici nu-ți dai seama când se termină una și începe alta. Pică un arbore și, în câteva săptămâni, e total descompus. Aici, dacă pică un fag în pădure, rămâne ani de zile. Acolo, când cade arborele, nici nu-ți dai seama că e mort, pentru că, imediat, insecte și ciuperci trăiesc din el. E dansul ăsta dintre viață și moarte, care pe cât este de fascinant, pe atât e de înspăimântător.
- Am aflat că tocmai faceți un doctorat în filozofie, despre eco-existență. La ce se referă eco-existența?
A.S.: Noi, oamenii, avem câteva probleme existențiale. Eu le împart în patru categorii. Mai întâi, probleme care țin de relația cu moartea – pentru că, de când ne naștem, știm că murim. Apoi, problemele care țin de iubire: suntem o specie de mamifere care trăim în grup și în legătură cu cineva. Chiar și pustnicii care au plecat prin deșert: ei nu erau singuri, erau în legătură cu Dumnezeu, și tot timpul este o ființă care e lângă noi. Și atunci asta e iubirea: nevoia asta de atașament și de relație continuă.
După care avem problema libertății: atunci când luăm o decizie, știm că există consecințe. Și de multe ori, de teama consecințelor, nu suntem liberi. Și mai este o problemă existențială, legată de sensul vieții. La un moment dat, vrem, nu vrem, ne întrebăm de ce suntem aici, pe lume. Noi, astăzi, metabolizăm problemele astea existențiale în planul cultural, filosofic, religios al vieții noastre, nu?
Creștinismul ne rezolvă toate problemele existențiale. Ne spune – stai liniștit, n-o să mori, o să ajungi în rai, există viață după moarte... Creștinismul mai spune că, dacă te atașezi de cineva, îl iubești și-l pierzi, o să te întâlnești cu el în rai, deci nu pierdem niciodată pe nimeni. Nu suntem singuri, pentru că Dumnezeu e tot timpul cu noi.
Sensul vieții ne este clar: să ajungem în rai. Iar libertatea ne este luată: se spune că, dacă faci ce zice Dumnezeu, o să fie bine. Creștinismul rezolvă toate problemele astea, și de asta are așa mare succes. În același timp, toate curentele filosofice se raportează la problemele astea existențiale. Astea nu le avem doar noi, modernii, cred că le-am avut dintotdeauna. Și asta caut eu acum, să văd cum se raportează la natură oamenii care trăiesc în triburi, din perspectiva acestor întrebări existențiale.
- Cum arată moartea din perspectivă biologică?
A.S.: Din perspectivă biologică, moartea nu există. Moartea este, de fapt, finalul vieții. Și atunci momentul în care dispare viața dintr-un corp... e moartea. Corpul ăla ce face? Se descompune încet, încet, și intră în marele ciclu.
Dacă noi am spune "moarte egal finalul vieții”, atunci teologia nu ar mai putea să spună că există o viață după moarte. Pentru că ar fi ilogic să spunem că există viață după ce viața se termină. Mi se pare că, de fapt, am inventat cuvântul ăsta, “moarte”, tocmai ca să putem să mai punem ceva după el și să nu pară ilogic.
Din perspectivă biologică, asta se întâmplă. Când un corp își pierde viața, el, încet-încet, se descompune. Așa cum zic stoicii, ne întoarcem de unde venim, adică din neființă, pentru că la un moment dat n-am fost, iar după moarte n-o să mai fim. Deci n-are de ce să ne fie frică, că ne ducem de unde am venit.
- Aveam o idee copilărească referitoare la acest subiect. Mă gândeam că, în momentul în care se descompune o celulă micuță din noi, cumva poate o să ajungă din nou în ciclul ăsta evolutiv și iar o să crească, iar o să se facă, din moluscă, amfibian, reptilă și mamifer, și așa mai departe. Este, oare, posibil?
A.S.: Nu, cred că nu. Nu mai rămân celule odată ce corpul moare. Celulele sunt lipsite de viață și atunci se descompun.
- Păi și nutrienții noștri nu au cum să hrănească...?
A.S.: Ba da... Pentru că, de fapt, asta se întâmplă: toți atomii din corpul nostru se împrăștie. Dar asta facem în fiecare zi. Și când vorbim acum, noi de fapt ne descompunem: dioxidul de carbon are carbon din noi. Și ne descompunem, ne descompunem, descompunem, dar, pentru că suntem vii, ne recompunem mâncând. Pentru că sunt doi piloni ai vieții: metabolismul și reproducerea. Metabolismul ne întreține viața. Dar, de fapt, nu facem decât să ne împrăștiem peste tot.
- Pentru dumneavoastră, ce e mai înfricoșător, moartea biologică sau cea spirituală?
A.S.: Depinde ce înseamnă moartea spirituală. Dacă spiritul este capacitatea noastră de a vedea lumea, de a ne vedea pe noi în lume și de a vedea legătura dintre noi și lume, adică felul de a adresa toate problemele existențiale, atunci, clar, moartea spiritului e mai înfricoșătoare decât moartea biologică.
Pentru că e ca și cum ești viu, dar ești mort. Nu știi de ce ești pe lume, nu-ți pui problema asta, treci prin lume fără să simți nimic. Pentru lume nu contează că noi suntem aici sau nu suntem. Contează doar pentru noi înșine. Noi, văzându-ne într-o relație cu lumea – ăsta cred că este, de fapt, spiritul: felul în care găsim sensul, ființa.
"Multe diferențe care există între bărbați și femei există și la șobolan"
- Am să trec la o întrebare care este o observație personală. În cartea "Călătorie în jurul omului", faceți această afirmație: "Dintre cele două sexe ale speciei noastre, se pare că femeile simt cel mai puternic plăcerea ritualului religios". De ce credeți asta?
A.S.: Pentru că, din punct de vedere neuro-biologic, femeile secretă mai puțin testosteron. Și atunci, dacă secretă mai puțin testosteron, oxitocina, care este importantă în experiența religioasă, își face efectul mai puternic.
Testosteronul scade efectul oxitocinei. Iar oxitocina este cea care ne dă starea asta de conexiune cu ceva mai mare decât noi, sentimentul ăsta oceanic al ființei...
- Cum ați comenta propoziția: "Religia creștină este sexistă"?
A.S.: Cum aș comenta-o? Ăăămm... Este! Este sexistă pentru că face diferența dintre bărbați și femei. Eu știu că vor fi teologi care vor zice – Da, dar uite că o cinstim pe Maica Domnului, care este deasupra tuturor… Da, așa-i, dar, în același timp, dacă ne uităm în jurul nostru, vedem că sunt zone în care femeile nu au acces.
- Atunci femeile care nu acceptă statutul de supunere, oare secretă mai mult testosteron sau...?
A.S.: A, nu... Cred că aici e ceva cultural, de fapt...
- Cum vă raportați la mișcarea „woke”?
A.S.: Eu cred că suntem diferiți. Suntem diferiți la nivel individual și suntem diferiți la nivel sexual. Noi am crezut tot timpul că diferența dintre bărbați și femei este că, vezi Doamne, bărbații se duceau la vânătoare și femeile stăteau în trib cu copiii. Se pare că nu-i chiar așa... Pentru că multe dintre diferențele care există între bărbați și femei există și la șobolan. Și șobolanii n-au trăit în trib.
Se pare că diferențele astea vin de mult mai departe, de la originea mamiferelor, și au legătură cu strategiile de reproducere. Femelele nășteau pui undeva, într-un adăpost, și atunci ele se orientau în jurul adăpostului respectiv, pe când masculii, care aveau un teritoriu mult mai larg, se duceau și intrau în competiție cu alți masculi.
Clar, din punct de vedere biologic suntem diferiți, însă nu despre asta e vorba. Pentru că, dacă suntem diferiți biologic, noi suntem cu toții egali în valoarea noastră. Și cred că aici ar trebui să se vorbească despre egalitate. La urma urmei: de ce suntem toți egali? Pentru că toți murim. Dar, în același timp, fiecare e unic, și asta ne face diferiți.
“Îmi dau seama că fac lucruri cu gesturile unor oameni care nu mai sunt”
- În finalul interviului nostru, am să apelez la ornitologul care sunteți, și vă rog să descrieți câteva specii de păsări: începem cu porumbeii.
A.S.: Cum sunt porumbeii?!
- Oamenii nu îi prea suportă...
A.S.: Nu-i suportă pentru că sunt ca oamenii, adică se adaptează peste tot, lasă mizerie în urma lor... Eu cred că ne uităm la ei și găsim un competitor, vedem umbra noastră. Că suntem exact ca porumbeii: peste tot pe unde mergem, facem gălăgie, agităm lucrurile și suntem foarte oportuniști. Mâncăm orice și ne descurcăm peste tot, chiar și acolo unde nu era locul nostru. Faptul că sunt lângă noi de atâta vreme și că s-au adaptat înseamnă că sunt descurcăreți porumbeii ăștia.
- Dar despre rândunele?
A.S.: Dacă pe porumbei proiectăm tot ce e mai întunecat în noi, pe rândunele proiectăm tot ce e mai luminos în noi. Le vedem că aduc speranță, că vin primăvara, când renaște natura, că trăiesc în perechi – și ne-am gândit că sunt monogame.
Dar niciodată nu e bine să idealizezi ceva. Legat de rândunele, am făcut niște studii la Cojocna și am văzut că nu sunt atât de monogame pe cum se zice. Au monogamie socială, trăiesc în perechi, dar au o poligamie sexuală, adică rândunica își înșală partenerul cu masculii din vecini. Îmi vine să zic iarăși că sunt ca oamenii.
Rândunelele vin de obicei în aceeași zonă, dar foarte rar se întâmplă să vină în același cuib. Deci ele vin cumva în același sat, dar perechile vin foarte rar în același cuib.
- Dar ciorile... cu ele ce avem?
A.S.: Cred că ne deranjează că fac mizerie. Dar ar trebui să nu uităm că sunt aici de dinaintea noastră: întâi au fost ciorile și după aceea au venit oamenii. Și nu se lasă, și continuă să lupte pentru dormitoarele lor. Ele dorm în orașe. Se hrănesc pe la gropile de gunoi sau prin tot felul de terenuri agricole, și noaptea vin în oraș.
Trebuie să înțelegem că, atâta vreme cât avem foarte multe deșeuri, gropi deschise, o să avem foarte, foarte multe ciori în oraș. În momentul în care o să gestionăm deșeurile, n-o să mai avem așa de multe ciori, pentru că nu mai au ce să mănânce.
La un moment dat, când oamenii nu înțelegeau lucrurile astea, au început să omoare ciorile. Dacă avem 3.000 de ciori, ele supraviețuiesc pentru că există mâncare la gunoi pentru 3.000 de ciori. Dacă tu ai omorât 2.000, alea 1.000 care rămân o să facă pui. O să le supraviețuiască la toate cinci pui. Și în doi ani ai iarăși 3.000 de ciori.
Deci numărul ciorilor depinde de cantitatea de deșeuri la care au acces. Dacă vrem să gestionăm numărul lor, trebuie să nu mai existe gropi de gunoi deschise...
- Se spune și că sunt foarte deștepte...
A.S.: Da, corvidele sunt foarte deștepte. În general, păsările sunt foarte deștepte. Sunt multe specii de păsări care folosesc unelte, care construiesc unelte. Păsările fac artă: cântă, dansează... Eu cred că, dacă nu am fi apărut noi, mamiferele, astăzi în universități erau păsările. Sunt atât de inteligente, încât uneori suntem atât de proști că nu știm să facem niște experimente ca să demonstrăm cât de inteligente sunt.
- Când eram mică, era un eveniment foarte mare dacă vedeai un uliu. Am observat că nu mai sunt atât de mulți acum. Ce știm despre ulii?
A.S.: Ulii sunt vârf de piramidă trofică, adică sunt prădători. Ei sunt indicatori de biodiversitate: dacă avem un uliu undeva, înseamnă că avem multe alte specii care formează un lanț trofic. Și lanțul ăsta trofic e întreținut de celelalte specii.
Acolo unde nu mai avem răpitoare, înseamnă că e o problemă foarte mare, că nu mai există și alte animale cu care ele să se hrănească. Deci, acolo unde vedem ulii, știm că ecosistemul o duce bine și, odată cu ecosistemul, și noi.
- Credeți în viața de apoi? Dacă da, cum v-ați imagina-o? Este ultima întrebare.
A.S.: Da, cred în viața de apoi. În sensul că noi, după ce murim, rămânem, într-un oarecare fel, în oamenii care ne-au iubit. Și continuăm să trăim în ei. Prin ei. Uite, eu îmi dau seama că, de multe ori, gândesc cu cuvintele oamenilor pe care i-am citit și care nu mai sunt. Și de fiecare dată când mă duc la câte o expresie de-asta, mă duc cu gândul la ei și îmi dau seama că de la ei am luat-o. Ei sunt acolo, e spiritul lor în mine.
Câteodată fac lucruri și îmi dau seama că le fac cu gesturile unor oameni care nu mai sunt. Când pun mâna pe o bivoliță, o pun în felul în care o punea bunicul. Și când pun mâna pe bivolița aia, îmi aduc aminte de bunicul. Și el continuă să trăiască prin mine.
Cred că, dacă există o viață de apoi, în felul ăsta trăim în viața de apoi. Prin oamenii care ne iubesc și care ne duc cu ei mai departe. Și cred că așa suntem construiți.
Suntem construiți din oamenii pe care i-am cunoscut și pe care i-am iubit.
Și oamenii ăștia se văd pe chipul nostru, în gesturile noastre, în felul în care vorbim... Și în felul ăsta nu suntem niciodată singuri. Și ei nici nu mor niciodată, pentru că sunt acolo, în noi. Și îi ducem cu noi mai departe.