Argila regretelor
Cum se depopulează o localitate. Sau de ce unor bunici le e dor de anii '70-'80
Zeci de mii de tone extrase în fiecare lună. Peste 90% din necesarul de argilă al fabricilor de ceramică. 2500 de angajați în trei schimburi, formație de muzică, echipă de fotbal, cantine cu masă caldă.
Vă sună cunoscut?
Acesta nu e un exercițiu de nostalgie. E o încercare de a înțelege regretele generației ieșite la pensie. Sau cum se depopulează o localitate care altădată mustea de viață.
(Material realizat pentru revista “Intro” de Antonia Dobai, studentă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din UBB Cluj-Napoca.)
Șuncuiuș e o comună bihoreană cu vreo 3000 de suflete, aflată la poalele unor dealuri pline cu argilă. În 1957, aici a fost înființată o unitate minieră care avea două puncte de exploatare subterane: Sectorul Recea și Sectorul Bălnaca-Groși.
După vreo 20 de ani de muncă, geologii au descoperit că argila din zonă e mai aproape de lumină decât de întuneric, astfel că, în 1983, s-a deschis și o exploatare de suprafață, Cariera Recea. Aici era singurul loc din țară unde se extrăgea argilă refractară.
De altfel, anii '80 au reprezentat apogeul economic al comunei. În acea perioadă, Unitatea minieră din Șuncuiuș livra peste 90% din necesarul de argilă al fabricilor de ceramică din țară.
"Argila se găsea sub formă de lentile, de diferite lungimi și întinderi. Aceasta era perforată cu mașini electrice. Noi, ca geologi, în funcție de probele de cartare, știam exact unde trebuie săpat", explică geologul Lászlo Berekméri, astăzi în vârstă de 69 de ani.
La intrarea în satul Șuncuiuș, unul dintre cele patru sate ale comunei omonime, vizavi de gară se află o clădire gri cu două etaje, ale cărei geamuri lipsesc.
Le-a luat locul, ici-colo, iedera. Peste ușa din lemn de la intrarea principală sunt puse niște lanțuri din fier, mari și grele.
Ileana Gligor, care a lucrat la Carieră aproape 30 de ani, spune că această clădire avea rol administrativ. La parter era cantina, la primul etaj – laboratoarele de testare a argilei, iar la etajul doi, o sală mare de ședințe. Acolo, după spusele femeii, nu intrau decât "șefii".
În spatele acestei clădiri, înalt de aproape 60 de metri, se află un turn subțire, de unde blocurile din comună erau alimentate cu apă caldă. Pentru localnici, acesta e simbolul a ceea ce a însemnat, odată, Exploatarea Minieră. Pentru oaspeți sau pentru turiști, e reperul care îi ajută să ajungă la gară.
Înaintând, vezi pereții sparți ai mai multor clădiri. În cea mai mare dintre ele se prepara argila.
"Argila era adusă de sus, de la Recea, era băgată la demagnetizare – unde se extrăgeau particulele de fier –, apoi în bazine, pentru a i se adăuga alumină", explică Zoltán Cseri, și el fost angajat al Unității miniere.
Lângă clădirea cu demagnetizarea, deasupra gardului ce delimitează drumul comunal de incinta Exploatării, se află doi stâlpi din beton. Atât a mai rămas din fosta stație a funicularului care transporta corfele pline cu argilă din Sectorul Recea până jos, la "Centru".
După ce era preparată la sediu, argila era încărcată în trenuri și transportată la diferiți beneficiari, dintre care cei mai importanți erau Sanex Cluj și Cesarom București.
Peste drum de gara din Șuncuiuș se află o stație de autobuz, cu un acoperiș murdar și o bancă din plastic spartă. Fiindcă, temporar, trenurile nu circulă pe ruta Oradea – Cluj, autobuzele sunt singurele mijloace de transport disponibile pentru părinții care merg la muncă și pentru copiii care vor să ajungă la școală.
În vremurile de glorie ale mineritului, când se lucra în trei schimburi, muncitorii erau aduși zilnic cu autobuzele atât la Sectorul Bălnaca-Groși, cât și la cel din Recea.
De altfel, comuna s-a dezvoltat odată cu exploatarea minieră. La începutul anilor '70, datorită numărului mare de angajați, aici s-au construit mai multe blocuri de locuințe. Tot atunci au fost înființate formația de muzică și echipa de fotbal Minerul Șuncuiuș.
Formația cânta la serate și la Ziua Minerului, sărbătorită în prima duminică a lunii august, iar echipa de fotbal avea meci la fiecare sfârșit de săptămână.
"Când pierdeam, șefu' ne pedepsea cu două zile de lucrat în mină", își amintește Dumitru Șvab, fost miner și fost jucător la Minerul, care activa în Divizia C.
Cum urci spre fosta Carieră Recea, la un moment dat vezi o poartă mare, care nu se deschide decât cu telecomanda. Dincolo de ea, la capătul unui drum de asfalt, se află o clădire mare, vopsită în galben și verde.
I se spune "Azilul". Prin geamurile mari poți vedea bătrâni mâncând sau jucând cărți. Această clădire e destinată azi îngrijirii unor persoane vârstnice, dar altădată era o stație a funicularului.
Irina Lele, care a lucrat aici, spune că atât argila exploatată în subteran, cât și cea scoasă de la suprafață era descărcată în culbutor (o cuvă specială), iar ulterior cobora pe benzi până la stație. Apoi era încărcată în corfe și transportată până jos, la sediu.
La câteva sute de metri distanță de "Azil" este o altă clădire fără geamuri și fără uși. În față, pe o bucată de metal, scrie mare, cu roșu: "Panou de onoare". Aici erau afișate pozele celor mai harnici dintre muncitori, a minerului care a umplut cei mai mulți vagoneți ori a șoferului care a transportat cele mai multe tone de argilă.
La parter era o altă cantină: aici se lua masa la ieșirea din șut. La etaj erau încăperile unde minerii se spălau, se schimbau și își primeau salariul. Acum, aceste încăperi sunt adăposturi pentru lilieci.
"Mă doare sufletul când văd că nu a mai rămas nimic. Au dat tot ce s-a putut la fier vechi", spune Irina Lele, care s-a întors după aproape 30 de ani în fostul ei birou. Pe pereți au rămas câteva desene făcute la începutul anilor '70 de un bărbat pe care colegii îl porecliseră Pescarul.
Dincolo de această clădire, ascunsă după crengile dese ale unor copaci, se află gura unei galerii, din care curge apă. Mai încolo e o altă galerie, închisă cu o ușă de metal. Deasupra scrie "Noroc". "Bun" a dispărut.
Aici era galeria principală, de unde ieșea locomotiva cu zece vagoneți, fiecare cu vreo 50 de tone de argilă.
Pe drumul care duce la Cariera Recea mai dai de câteva clădiri mici, rămase și ele fără geamuri și uși. Aici erau vestiarele minerilor. Alături se află o altă galerie prin care se intra în adâncuri. În total, au existat șapte astfel de galerii subterane.
În Carieră, care se întinde pe vreo 30 de hectare, natura a redevenit stăpână. În pereții dealurilor din care se extrăgea argila au crescut copaci și buruieni, iar în locurile unde erau plasate excavatoare s-au format bălți care s-au tot adâncit cu timpul.
Au trecut mulți ani de când lucrările au încetat, dar localnicii continuă să se întrebe de ce nu mai e nevoie de argila lor.
După 1989, numărul de angajați al Unității s-a tot micșorat. În 1998 mai erau 500 de muncitori, în anul 2000 – vreo 300, iar un an mai târziu, rămăseseră cam 150.
"Fiecare zăcământ are soarta lui. După ce nu se mai exploatează, moare tot ceea ce s-a făcut pentru exploatarea lui", spune geologul Lászlo Berekméri.
Unitatea s-a privatizat în 2002, fiind cumpărată de firma Bega Minerale Industriale.
În prezent, la sediul din Șuncuiuș al firmei, unde altădată se prepara argila, lucrează șase persoane.
